Maraton Rock Ziua 1 (Live Metal Club): Inopia, True Mind, Rising Shadow, Highlight Kenosis

Zilele acestea in Live Metal Club s-a dat startul celei de-a patra editii a unui maraton rock desfasurat pe parcursul a trei zile, dedicat in special trupelor tinere din underground-ul metal, dar, dupa cum vom vedea, nu numai. Prima zi, vineri 30 ianuarie, a insemnat pentru mine vizionarea a patru din aceste trupe, ceva mai putine decat totalul zilei, eu reusind sa ajung in club in jurul orei 21. Cum fiecarei trupe i-a fost alocata cate o ora si orice intarziere ar fi dat peste cap programul celorlalti, am constatat cu surprindere si bucurie ca in mare s-a respectat desfasuratorul.

INOPIA

Astfel ca am ajuns la fix pentru a prinde proba de sunet a celor de la Inopia, trupa in legatura cu care am avut apoi parte de discutii in contradictoriu. Evident, in privinta stilului, si cert e ca inca nu m-am lamurit complet ce si cum. Vestimentatia celor doua domnisoare (clape si bas), a vocalului si violonistului (plus insasi prezenta acestuia) mi-ar fi dat ideea de gothic/doom metal, dar elementele folk metal mi-au parut si ele destul de accentuate. Atuul Inopiei mi s-a parut vocalul, problema fiind insa ca trupa nu suna deloc inchegat si, mai rau, vioara este de multe ori pe afara. Muzica nu a fost rea luata ca fundal, dar nu m-a convins; poate pe viitor, cand vor suna mai omogen ca trupa.

TRUE MIND

Daca prima trupa vazuta de mine a avut parte de un sunet ok, brasovenii de la True Mind s-au luptat din greu cu probleme tehnice, aparatura si... nervii. Mai bine de douazeci de minute (din acel ceas alocat) s-au scurs in incercari de a avea un sunet decent; mai rau a fost ca incercarile s-au dovedit aproape zadarnice, muzica lor fiind clar afectata pana la final. Cu toate astea, cred ca am reusit sa descopar un symphonic metal cu influente evidente Nightwish, in special in ceea ce priveste soprana, dar si ceva Within Temptation. Fara a fi fan al trupelor female-fronted, trebuie sa recunosc modul corect in care canta Anna, dublat de prezenta ei scenica foarte placuta, de la vestimentatie si machiaj la miscare si dialogul cu Vlad (clape). Nu am retinut nume sau fragmente de piese, dar am remarcat cover-ul reusit dupa Nopti (Vali Sterian) si maxima cu care trupa a incheiat seara: „Muzica nu moare niciodata”.

RISING SHADOW

Motivul principal pentru care m-am deplasat pe „front” in aceasta seara a fost reintalnirea cu Rising Shadow, nesperat de aproape de concertul din decembrie. Fara a avea un setlist diferit de anterioara cantare, este mereu o placere sa-i vad, in special datorita fortei degajate pe scena, incepand cu All Your Gods sau Trilogia Neterminata I si terminand cu Moscow’s Burning (preferata mea) sau „imnul” Eyes of a Shadow. Imi mentin parerea ca trei cover-uri sunt totusi prea mult cand ai la dispozitie numai o ora, chiar daca Road to Hell, Symphony of Destruction si Smoke on the Water au iesit foarte bine, la aceasta din urma aducandu-si contributia doi fosti basisti ai trupei, Dan „Bitch” Badescu si Catalin Scanteie. Nu stiu cata lume a observat, dar in muzica celor cinci este si multa poezie, doua momente ce ilustreaza acest lucru fiind soloul lui Paul, un colaj Led Zeppelin – Judas Priest – Motorhead – Dream Theater, evident adaptate, si alegerea poeziei Indemn la lupta a lui Radu Gyr pentru bridge-ul de pe Ancient Scars. Un alt element care mi-a placut si care cred ca da omogenitate unei trupe cu doi membri relativ noi a fost „uniforma” cu „Tournee du Chat Noir” pe tricourile trupetilor. Din pacate, sunetul a masacrat mai multe piese (cred ca Rock a fost cea mai curata) si nu stiu cati din cei care i-au vazut pentru prima data au inteles ceva.

HIGHLIGHT KENOSIS

Al doilea motiv al prezentei mele in Live Metal Club a fost curiozitatea referitoare la Highlight Kenosis, despre care auzisem numai lucruri de bine, dar nu avusesem ocazia sa-i ascult. Stiam ca sunt toti absolventi de conservator sau studenti ai acestuia, asa ca ma asteptam macar la o anumita stiinta de a face muzica, neavand neaparat sperante ca aceasta sa-mi si placa. Ei bine, surpriza: trupa m-a prins inca de la instrumentala Fight the Evil cu care a inceput, virata bine spre Dream Theater. S-a vazut de acum ca au fost singurii la care sunetul a fost bun de la un capat la altul, lucru important pentru perceptia progresivului cu nuante de alternativ; acestea din urma, dominand in anumite piese (It Wasn’t Love), fac muzica celor cinci bucuresteni mai accesibila si sunt date in special de vocea Oanei. Ceea ce mi-a placut in deosebi nu a fost muzica elaborata si complexa, desi are si aceasta farmecul ei, ci explozia de energie a solistei care n-a stat locului o clipa, plus vocea ei foarte pop, foarte fresh si fara pretentii de soprana-wannabe – piese ca Change the World si Final Warning fiind bune exemple. La final, m-am surprins spunandu-mi „oau, oamenii astia chiar canta ceva”.

Concluzii generale: ideea de a aduna in acelasi loc, timp de trei seri, atatea trupe de metal (cu 27 se laudau initial organizatorii, dar am impresia ca s-au mai retras pe parcurs), plus stilurile diferite ce au defilat si vor defila pe scena in serile ulterioare, mi se pare de laudat. Dar, din nou revenim la acelasi „dar”, multe trupe inseamna timp putin (incluzand-l si pe cel in care trebuie sa faci reglajele de sunet si acordajele), asa ca uneori, ca spectator, ai impresia ca nu ai ramas cu nimic. Si asta n-ar fi o problema daca sunetul ar fi foarte bun, indiferent cu cate chitare se canta la un moment dat sau daca solistul vrea sa iasa spre public si sa uite de microfoniile care s-ar forma. Sunetul insa a oscilat de la prost la bun in functie de trupa si/sau de locul ales pentru auditie. In plus, am constatat cu dezamagire ca publicul, nici macar cel bucurestean, nu s-a aratat prea incantat de eveniment sau, ca sa nu generalizez, de trupele de vineri seara, prezenta fiind destul de redusa. E drept, aerul a fost respirabil, dar a lipsit entuziasmul cu care ma obisnuisem candva la astfel de manifestari.