ANTHRAX - Worship Music

Pot sa jur ca aproape ma exasperasera discutiile legate de nou disc Anthrax. Ba il inregistrau cu John Bush, ba s-a carat gagiul/a fost dat afara, pauza totala, ba Anthrax se gadesc ca ar fi tare sa-l reintegreze in schema pe Dan Nelson, pana la urma nu se inteleg si apar iar discutii ca Bush s-ar intoarce, Bush o da cotita dupa gard ca nu ar vrea sa faca permanent parte din trupa si lucrurile raman iar in aer. Pentru un moment Anthrax se gandesc ca ar fi bine sa-l recruteze pe Corey Taylor (Slipknot, Stone Sour) in postura de vocalist (veste ce nu este deloc primita cu zambete si laude de fanii grupului fie ca vorbim de sustinatorii lui Bush sau ai lui Belladona). Anthrax se vad in impas si dupa cateva discutii reusesc sa-l convinga pe Joey Belladona sa se re-intoarca pentru a doua oara in trupa. Cum era faza aia? "The second coming..." sau mai bine zis sa faca parte pentru a treia oara din grup. Joey se intoarce si astfel au loc si primele concerte Big 4 iar lucrurile incep sa se cristalizeze desi pentru moment parea ca reunirea cu Belladonna era doar o chestie temporara. Spre bucuria mea si a multor fani ai lui Joey, s-a dovedit a nu fi un fiasco si Anthrax intra din nou in schema la modul serios. Probabil si concertele alaturi de celelate trei nume din Big 4 (Metallica, Slayer si Megadeth), dar in special reactiile fanilor din intreaga lume ii fac sa inteleaga ca doar alaturi de Joey pot sa cucereasca din nou scena thrash metal, scena metal in general si sa revina la locul unde erau atunci cand lansau discuri precum Spreading the Disease (1985), Among the Living (1987) si Persistence of Time (1990).

In aceasta nebunie generala Scott Ian si Rob Caggiano pun bazele unui grup ce parca dorea sa potoleasca intr-un fel setea fanilor mai tineri ai grupului de la sfarsitul anilor '90 si din anii 2000, oferind alaturi de ai lor colegi din The Damned Things o doza sanatoasa de southern rock/metalcore asezonat cu ceva faze heavy metal destul de catchy. O treaba destul de mistocuta, dar nu intradevar ceea ce isi doreau fanii Anthrax sa auda. Joey facea parte din nou din trupa dar lucrurile se miscau destul de incet. Fanii fierbeau, Anthrax isi faceau ordine in ograda si lucrau de zor in taina la albumul de revenire. Intitulat Worship Music discul nastea multe semne de intrebare. Cel putin eu aveam asteptari impartite. Pe de o parte speram ca Anthrax sa fie iar ca-n anii '80, pe de alta parte ma intrebam daca mai exista chimia aia intre ei de a inregistra in studio ceva cu adevarat important. Totusi ma gandeam daca oare nu vor face totul in graba de dragul de a mai scoate inca un disc si a se bucura de locul caldut ce-l asigura pozitia in Big 4.

In cele din urma s-a facut lumina si Anthrax au lansat atat de asteptatul Worship Music. Iau discul, ii dau play cu inima putin stransa dar in acelasi timp cu o atitudine entuziasta ce nu avea sa se lase doborata. Odata cu prima ascultare a materialului, am mai stat un pic, am cugetat si parca nu-mi venea sa cred cat de bine suna toata treaba. Cu o oarecare teama imi fac curaj sa-i mai dau un play discului si ma rog ca nu cumva sa mi se fi parut ca-i chiar atat de tare, ca nu cumva sa fie doar entuziasmul datorat asteptarii atat de mari. Asadar, imi fac curaj si ii mai dau un play. Il ascult inca odata cap coada pe nerasuflate, de aceasta data cu mai multa atentie, inca o ascultare, iar il intorc pe toate partile si intr-un final imi zic: "E pe bune, e cum trebuie! Sunt in continuare valabili baietii!"

Ok, nu-i Among the Living (1987) sau alt disc din perioada de glorie a grupului, dar nici nu trebuie sa fie. Nici Slayer nu au mai scos si nici nu vor mai scoate vreun Reign in Blood (1986) sau vreun South of Heaven (1988), dar au scos un World Painted Blood (2009). Cam pe felia aia e si Worship Music-ul asta (nu, nu canta ca Slayer), cand am zis pe felia aia ma gandeam la faptul ca discul e al naibii de solid chiar daca e altceva fata de anii '80.  Thrash metal cu o atitudine hard rock de mare adevar, mai melodic fata de anii '80 sau '90, defapt mai melodic fata de tot ce au scos Anthrax vreodata. Stati linistiti, nu s-au apucat de power metal si nici nu o ard pe symphonic chiar daca au doua interludii ce bat oarecum in directia aia. Pe alocuri imi aduc aminte intr-un fel de Judas Priest in perioada Painkiller (1990) (piesa Judas Priest cred ca-i destul de evidenta) si chiar de Kiss cand au scos Psycho Circus (1998) (de Crawl si de Revolution Screams zic, nu are ceva Belladona din Paul Stanley?). V-am bagat putin in ceata? Nu? Stati linistiti, thrash metal-ul e la el acasa, au chiar si ceva din balansul ala groove metal si din cand in cand un feel de southern, doar ca trupetii isi arata putin din admiratia fata de trupele cu care au crescut.

Nu ma mai lungesc mai mult decat e nevoie si inchei prin a spune ca Worship Music e al naibii de solid, al naibii de heavy si melodic. Mai pe scurt, un disc ce te va face sa dai serios din cap dar si sa te trezesti fredonand piesele pas la pas cu Joey Belladona. Cum era discul ala solo al lui Joe Perry? Once a Rocker, Always a Rocker...

Hellhammer_x09 Nota: 10