MR BIG - What If...

Era o vreme cind ziceam "Paul Gilbert, chitaristul de la Mr. Big" acum trebuie sa va spun "Mr. Big, trupa lui Paul Gilbert". Trupa aia cu To Be with You si Wild World. Nu va mai amintiti de ei pentru ca au sarit pe scena hair metal la spartul tirgului (1989) si n-au avut prea mult timp sa se bucure se succes in mainstream. In '97 Gilbert a plecat si si-a facut o cariera frumusica de shredder cu albume solo, lectii de chitara, clinici si policlinici, pentru un public metalic care a devenit tot mai avizat. In timp ce pe Mr. Big (cu Richie Kotzen) numai japonezii ii mai bagau in seama.
In 2009 insa trupa s-a reintregit in formula originala si cine era mai potrivit sa aplice un electrosoc de resuscitare a brandului decit specialistii italieni de la Frontiers Records?

Domne, trebuie sa recunosc ca electrosocul a fost viguros in cazul albumului de fata. What If... arata o trupa revitalizata, iesita din starea de lesin de pe ultimele 3 albume, cu mare chef de cintat. Nu e mai aproape de metal decit Lean into It (1991), ramine in zona rock, dar are viteza, are ritm si o energie molipsitoare. Chiar daca oamenii nu mai sunt  la prima tinerete,  virsta nu-si spune cuvintul! Au vitalitatea si dezinvoltura unor pustani.

Prima piesa (Undertow) afiseaza ceva pretentii de rock modern cu o usoara tenta de alternative. Dar restul se ocupa cu slefuirea rock'n'shredului cu care Mr. Big au atras atentia de la primul album. Riffurile saltarete de rock'n'roll au revenit si au revenit si unisoanele Gilbert/Sheehan. Daca ostentatia este evitata in favoarea naturaletii, pentru ca delirurile instrumentale sunt tinute permanent sub control, banalitatea inerenta unor riffuri atit de batrinesti mai scoate capul pe la cite o cotitura, pe acolo pe unde cusaturile compozitiilor nu sunt atit de rezistente.

Asa se face ca avem piese irezistibile (As Far As I Can See, Once upon a Time, I Won't Get in My Way) si bucati generice ca Around the World, I Get the Feeling sau Stranger in My Life (care putea fi scrisa de Bon Jovi sau de alti producatori de sirop). De fapt cu baladele nu prea au nimerit-o pe albumul asta: All the Way Up e bunicica, dar si ea departe de zapezile de altadata - chiar si pe Hey Man (1996) cred ca sunt balade mai bune. Pentru mine e un album inconstant, dar, cine stie, poate e chestie de gust, nu de inspiratie. In orice caz, nu-mi pare rau ca s-au reunit, sper ca nici lor sa nu le para si sa aiba ocazia sa scoata un disc si mai bun ca asta.

Klawz Nota: 8.5