ANATHEMA - We're Here Because We're Here

Inainte de toate, cred ca e necesar un soi de disclaimer la recenzia asta, si anume faptul ca Anathema e o trupa dureros de sincera, care nu isi menajeaza niciodata fanii, pentru ca fanii sunt prieteni si prietenii trebuie sa iti fie alaturi si la bine si la rau.

Trupele care scot discuri prea personale risca enorm sa nu transmita mesajul cui/cum trebuie, dar pe britanici pare sa nu ii deranjeze deloc perspectiva asta, avand in vedere ca albumele lor sunt toate foarte personale, ca un soi de destainuiri.

Cand te uiti (asta implicand, evident, si auditia albumelor) la discografia Anathema e ca si cum ai privi un album cu fotografii mai vechi si mai noi, diverse ipostaze ale unei persoane dragi. Ale unui om care e acolo pentru ca e acolo.

Daca pana destul de recent, aceasta trupa a reprezentat echivalentul deznadejdii, tristetii, suferintei, dorului (suna probabil bizar pentru o recenzie a unei trupe de metal) picurate in muzica si texte in varii proportii, intru obtinerea unor albume cu efect garantat (plangi in pumni pana mori, te dai cu capul de toti peretii pana mori, zaci in pat pana mori), anul 2010 reprezinta in discografia trupei un moment de cotitura. O moarte si o renastere. Maturizare. Eliberare. Reinventare.

Titlul, in aparenta prozaic, reflecta foarte exact atitudinea albumului. Coperta la fel. E acolo un individ, despre care am suspectat si suspectez in continuare ca sunt eu, care sta singur in mijlocul unei plaje, in bataia soarelui, devenind parca una cu lumina. Ce face omul ala acolo? Respira, zambeste, traieste, e acolo pentru ca e acolo, altceva nu mai conteaza, de ce dracu vreti sa intelegeti voi totul?

Coloana sonora a povestii omului care e acolo pentru ca e acolo ne prezinta o muzica solara, melodioasa, jucausa, fara inflorituri, zburdalnica. E destul de putin metal, doar pe alocuri mai poti auzi cate o chitara fuzata, un riff sporadic, solouri sunt insa destule. In rest, e un melanj de Anathema cu Radiohead, Porcupine Tree, Portishead. E rock, aia e clar, e progressive, e pop, e alternative, e trip-hop, e unplugged, e simfonic. E Steven Wilson. E asa cum a zis Vincent, o muzica facuta de  2 familii, Cavanagh si Douglas. E Anathema in 2010. De ce suna asa? Pentru ca omul care e acolo pentru ca e acolo nu se mai teme de nimic, nu mai e deznadajduit, si-a smuls panza de paianjen din jurul ochilor si acum e capabil sa se bucure de intreaga frumusete a lumii din jur. E fericit. Impacat. Nu, nu resemnat, resemnarea e urata, e pentru batrani, omul care e acolo pentru ca e acolo e tanar, mai are multe de facut, de simtit, de trait, de iubit, de aia e acolo. “Suddenly, life has new meaning/ Suddenly, feeling is being/ Suddenly, I don’t have to be afraid/ Suddenly, all falls into place.”

Da, e prima oara cand omul care e acolo pentru ca e acolo nu mai vrea sa moara, pentru ca moartea nu e importanta. A citit el undeva ca "Life is not the opposite of death. Death is the opposite of birth. Life is eternal." Asta l-a facut sa fie liber. Moartea e o usa spre altceva. Nu mai conteaza spre ce, conteaza ca sunt aici pentru ca sunt aici. Pentru ca m-am nascut, am intrat pe o usa si voi iesi pe alta, dar acum nu e vorba despre usi, ci despre drumul dintre ele.

In final, probabil momentul cheie al povestii omului care e acolo pentru ca e acolo: “I have found my way to fly free from the constraints of time/
I have soared through the sky, seen life far below in mind/
Breathed in truth, love, serene, sailed on OCEANS OF BELIEF/
Searched and found life inside, we're not just a moment in time...”

Va intereseaza? Hop in!

Sake Nota: 9