THE MAN EATING TREE - Vine

Iubesc natura. Iubesc pomii. The Old Dead Tree e una dintre trupele mele preferate. Nici Screaming Trees nu-mi suna rau deloc. Ca sa nu mai zic de albumul Joshua Tree (U2) sau de piesa There by the Trees (Jackal). Asa ca nu trebuie sa mire pe nimeni ca imi place si The Man Eating Tree. Cu atit mai mult cu cit albumul lor de debut se cheama Vine! Ce sa zic, sunt un tip natural. Dar, destul despre mine. Sa vorbim despre pomi.

The Man Eating Tree are mai multe in comun cu Sentenced decit lasa muzica lor sa se creada. A pornit ca un proiect cu care Miika Tenkula (chitara) si Vesa Ranta (tobe) vroiau sa-si ocupe timpul dupa ce au desfiintat Sentenced. Numai ca Miika i-a facut figura lui Vesa (si noua, tuturor) si a murit. Vesa a apelat atunci la Janne Markus, chitarist in actuala trupa a fostului vocalist Sentenced, Vile Laihiala. Dar The Man Eating Tree seamana mai putin cu Sentenced decit seamna Poisonblack. De fapt, nu seamana mai deloc.

Trupa care mi-a venit in minte de mai multe ori in timp ce ascultam Vine a fost Katatonia. Am gasit nu numai o melancolie vecina cu a suedezilor, ci si aceeasi maniera de a o transmite, prin alaturarea cursiva a pasajelor atmosferice cu orchestratii sofisticate de progresiv (vezi mai ales Lathing a New Man, King of July si Amended). Asemanarea e apreciabila, chiar daca participarea consistenta si mereu oportuna a clapelor incearca sa o alunge. Dar nu e nici o problema, pentru ca The Man Eating Tree straluceste pe piesele lente si posomorite, apasate de spleen si o de mihnire ce pare sincera: This Longitude of Sleep, Of Birth for Passing, Tide Shift. Aici e momentul in care ies la suprafata si ceva influente din doom/death/gothicul traditional (Paradise Lost, Anathema veche). Dar sa nu se sperie nimeni: vocea lui Tuomas ramine mereu melodioasa, tinguitoare si coplesita de traditionalele tristeturi ale artistilor care stau cu casa linga cercul polar. Si ramine si unul dintre elementele care personalizeaza trupa: are un timbru (uneori foarte) apropiat de al lui Geddy Lee (Rush), dar ii exploreaza mai degraba latura medie spre grava si uneori se aventureaza in vocalize specifice muzicii amerindiene.

Vine nu e nici pe departe un disc original. Alaturi de cele citeva trupe amintite as mai putea pune citeva si probabil ca voi ati putea pune si mai multe. Amestecul de influente este interesant, dar mai ales, captivant prin atmosfera si starea pe care o degaja in momentele de intensitate si o difuzeaza si fragmentelor mai putin expresive. Asa ca pina la urma auditia e placuta de la un capat la altul, fara sincope (cu exceptia coverului Moody Blues, bine facut, dar care totusi n-a fost niciodata una dintre piesele mele preferate). Si cum probabil ca trupetii sunt adeptii curentului "nici o melancolie fara melodie", veti ramine si cu vreo doua-trei chestii de fredonat. Deci lasati copacul sa va manince. Cu incredere.

Klawz Nota: 9