AVANTASIA - The Scarecrow

Am asteptat albumul asta foarte mult timp si speram la fel de mult sa fie o continuare in stilul Metal Opera. Ei bine, n-a fost sa fie asa si initial ma gandeam ca o sa fie o mare dezamagire din punctul asta de vedere. Iarasi, ei bine, n-a fost sa fie asa. Sigur, nu e Metal Opera, dar suna bine iar personalitatile muzicale ale fiecarui invitat sunt scoase destul de mult in evidenta (si aici nu ma refer numai la Lande si la Khan), si toate sunt imbinate cu stilul (destul de) inconfundabil al lui Sammet. Da, e usor kitchos, e "happy-happy-joy-joy metal" dupa cum spunea un amic, dar categoric gadila placut urechea pentru fanii genului.

Incepem usor cu Twisted Mind si o chitara, vine apoi si un arpegiator, intra tobele, primul riff de chitara, si un Khan cu pasaje facute parca special pentru el. Urmeaza The Scarecrow, care dupa parerea mea este o piesa tipic Avantasia care chiar urmeaza linia trasata de Metal Opera. De la tema piesei (in maniera "folk" la inceput), continuand cu pasajele de voce, refrenul, partile instrumentale de la jumatatea piesei, solo-ul de chitara, totul in piesa asta zice Avantasia!

Dupa Shelter From the Rain si Carry Me Over, Amanda Sommerville ne invita sa ne relaxam, sa inchidem ochii si sa ne intrebam What Kind of Love (will make us bleed). Desi nu au poate acelasi impact ca si baladele anterioare ale lui Sammet, piesa asta impreuna cu Cry Just a Little (foarte simplista de altfel), sunt in mod cert doua piese reusite. Ati auzit de sintagma rude awakening? (nu, nu la muzica ma refer) Ei bine, exact asta face Another Angel Down, care ridica brusc tempo-ul in timp ce Lande "urla" la noi, asa cum o facea si in Masterplan, doar ca sa revenim la "sentimente mai placute" in piesa urmatoare (care a fost o surpriza total pentru mine, desi stiam ca Alice Cooper o sa fie invitat pe acest album). The Toy Master e o piesa croita fix pe masura lui Cooper, iar acesta nu se lasa mai prejos cu interpretarea si cu feel-ul pe care l-a transmis Alice de-a lungul anilor.

Ascultam si Devil in the Belfry si I Don't Believe in Your Love ca sa ajungem la (probabil) cea mai comerciala piesa de pe tot albumul: Lost in Space. Categorisita de altii ca fiind "pop-metal", e o piesa in stilul Edguy, pardon Sammet. Pe mine unul, ma lasa oricum rece sintagma asta de "muzica comerciala", daca imi place, ascult oricum. E kitsch in continuare pe alocuri, n-avem virtuozitati prea multe, nu aduce nimic nou, dar cui ii pasa. Mie imi place, si desi nu continua 100% linia Metal Opera, e un album pe care o sa-l ascult multa vreme de acum inainte si probabil o sa revin din cand in cand la el, ca si in cazul mai sus numitelor. Multumesc pe aceasta cale lui Sammet ca ne lasa sa-l auzim din nou pe Kiske, multumesc lui Lande pentru stilul absolut inconfundabil cu care m-a fermecat de pe vremea Masterplan, multumesc lui Alice ca a acceptat sa ne "vrajeasca" in "opera" lui Sammet, etc.

(+) invitatii speciali, The Scarecrow, (stilul) Avantasia
(-) singurul lucru pe care l-as reprosa (dar NU o s-o fac) e ca nu avem un nou Metal Opera

Andy Vasilescu Nota: 8.5