IRON MAIDEN - The Final Frontier

Lungimea conteaza?

Vine o vreme in viata ascultatorului de metale, cind el incepe sa aprecieze piesele lungi in favoarea celor scurte. Pentru creativitatea, virtuozitatea si maturitatea muzicala pe care ele (cica) o dovedesc. Ei bine, eu am trecut de perioada aia si piesele lungi, in cele mai multe cazuri, ma plictisesc. Nu mi se mai pare nici o smecherie sa faci o piesa lunga si nu mi se pare ca ar denota ceva in afara de lipsa conciziei si a capacitatii de sinteza. The Final Frontier, acest al cincisprezecelea disc de studio Maiden, are o durata de peste 76 de minute (posibil cel mai lung din discografie) si mai mult de jumatate din piese au alocate peste 7 minute de caciula. O tendinta pe care nu am privit-o cu ochi buni inca din momentul in care The X Factor (1995) a fost scos pe doua casete (de Avista, parca) in loc de una, din cauza lungimii. Dar nu din ratiuni financiare. Pentru Awake (Dream Theater), scos tot pe 2 casete, de Digital Records, am bagat mina in buzunar fara regrete.

Dar, divaghez. Voi nota, asadar, ca Iron Maiden se afla, de ceva vreme, intr-o perioada a carierei lor in care au impresia (anul asta parca mai mult ca niciodata) ca lungimea conteaza. E adevarat ca au avut mereu piese lungi, cite una pe disc, cele mai multe devenite clasice, si as pacatui grav daca as avea curajul sa cutez a indrazni sa le contest valoarea. Dar de cind Dickinson l-a dat afara pe Bayley si Smith nu a facut acelasi lucru cu Gers (chiar, ar fi fost interesant de vazut un Maiden cu trei chitaristi si doi vocali; sau, de ce nu, trei, daca ar fi venit si Di'Anno inapoi) lungimea monotona, prezentata drept element de progresiv, e o trasatura definitorie a muzicii lor.

Si cu asta am cam spus ce aveam de spus despre The Final Frontier. E lung si monoton, cu reciclarile de rigoare, caracteristice albumelor Maiden de dupa '92. Ritmul este mediu atunci cind nu este lent (cu o exceptie, alerta dar nememorabila The Alchemist), structurile pieselor - asemanatoare, nivelul de inspiratie - moderat. Un album neimpresionant la primul contact, care cere timp pentru a fi apreciat, daca va fi apreciat vreun pic. Mie, personal, imi plac vreo trei piese: Starblind - dominata de un riff groovy, sare si ea de 7 minute jumate, dar are cu ce le umple, facind o referire discreta la Infinite Dreams; Coming Home - o balada, probabil prima dupa Wasting Love (nu-mi amintesc prea bine albumele care au urmat dupa Fear of the Dark) aproape la fel de reusita; si The Final Frontier - fara intro-ul inutil care o preceda - o piesa simpla, la obiect, care capata ceva farmec dupa mai multe ascultari.

M-as bucura daca, in momentul in care voi scrie recenzia la urmatorul disc Maiden, (presupunind ca si ei si eu vom continua sa facem ce facem acum) mi-as aduce aminte cum suna piesele astea de care am zis ca imi plac, pentru ca acum nu-mi amintesc deloc cum suna alea de am zis ca-mi plac de pe A Matter of Life and Death. Totusi, The Final Frontier mi-a produs o impresie un pic mai buna ca precedentul, dar nu ma bucur prea tare, pentru ca de obicei asa se intimpla cind nivelul de astepari este jos sau inexistent. Asa ca, vorba lui Octavian: sa-l asculte cui ii place.

Klawz Nota: 7.5