BLACK SABBATH - The Eternal Idol

Cand te uiti la coperta albumului, parca revezi statuia de la studiourile Mosfilm, cea in care un barbat si o femeie, clasa proletara, isi unesc mainile inspre un viitor pe care il secera si il ciocanesc. E drept, ipostaza de pe coperta Idol-ului e diferita, cu un el ingenuncheat in fata ei, nu se stie din ce motive.

Primul album Sabbath cu Tony Martin la voce. Desi inregistrarile fusesera facute cu Rey Gillen, pe disc a aparut noul ghiers, cel al lui Martin. Nu este cel mai bun album al trupei, dar poate nici cel mai prost. Piesele isi pastreaza atmosfera de Black Sabbath, riffurile sumbre tipice lor, versurile tipice albumelor de metal ale vremii. Peste toate, vesnica sfada a unor rockeri: ca fara Ozzy, ca cu Ozzy, ca macar cu Dio, asa si pe dincolo, lucru valabil si in cazul altor trupe de la care a plecat un X si a venit un Y.

Pare-se ca master Iommi ar fi dorit sa scoata solo acest album, dar casa de discuri nu a fost de acord. Una peste alta, daca piesele au fost scrise pe calapodul vocii lui Gillen, apoi paguba-n ciuperci, cred ca Martin nu are un glas chiar atat de diferit, vasazica s-a potrivit si, din acest punct de vedere, a iesit totul bine. Altminteri, cred ca nu mai pupa el chilotii urmatoarelor discuri (sau booklet-urile, poftim, ca nu ne trezim la cooperativa “Nufarul”).

Cateva piese sunt peste medie, as zice: The Shining (da, inspirata nitel de romanul lui Stephen King sau, daca vreti, de filmul lui Kubrick), Ancient Warrior, Glory Ride. Si balada de buzunar Scarlet Pimpernel e draguta, scurta si fara cuvinte, ca soimul patriei care se inalta pe varfurile picioruselor ca sa ii ofere flori celui mai iubit fiu al natiunii.
 
Una peste alta, un album OK, (“parerea mea! Hic!”) cel putin pentru conditiile in care a fost conceput. Ii pot da un 7, dupa ce stau nitel in cumpana, dar nu prea mult ca pic si ma lovesc. Nu mai mult, pentru ca mai e pe-acolo o piesa, doua, care parca ar fi puse asa, sa iasa LP, nu EP.

Cristake Nota: 7