VIRGIN STEELE - The Black Light Bacchanalia

Virgin Steele este una dintre trupele care a reusit sa starneasca atat sentimente de admiratie cat si antipatii. Pentru adversari, ei sunt doar o clona Manowar  fara prea multe merite, pe cand admiratorii considera ca similitudinile dintre cele doua trupe sunt  neglijabile.

Trebuie sa recunosc ca multi ani m-am numarat printre admiratorii Virgin Steele.  Nu ma dau in vant pentru albumele din perioada de inceput, dar am ascultat de nenumarate ori albumele de dupa Marriage of Heaven & Hell. In prezent mai revin doar la  The House of Atreus: Act II care mi se pare cel mai reusit.  Cel mai mare atu al trupei este vocea lui David DeFeis care, prin interpretarea sa, da un farmec deosebit oricarei melodii.  Prin stilul vocal si prin instrumentatie, Virgin Steele reuseste sa creeze un metal bombastic si epic (si barbar ii place sa adauge lui DeFeis) pigmentat cu o doza potrivita de melancolie.  Incercarea de a crea o atmosfera epica a dus insa la exagerari care diminueaza valoarea unor albume. Ma enerveaza de pilda la The House of Atreus: Act I numarul mare de intro-uri si folosirea excesiva a clapelor pentru sporirea dramatismului. Chiar daca initial se obtine efectul scontat, dupa cateva ascultari aceste fragmente intercalate intre melodii ajung sa plictiseasca.

Dupa The House of Atreus: Act II, care a fost un album aproape perfect, Virgin Steele a scos un album mediocru, Visions of Eden, care continea 3 sau 4 piese bune iar restul piese slabe.  Asta dupa 6 ani de pauza. Acum, dupa  4 ani de la ultimul album,  Virgin Steele incearca din nou sa revina la linia de plutire.

The Black Light Bacchanalia este mai bun decat Visions of Eden, insa nu se ridica la nivelul celor doua The House of Atreus.  Ca aspect pozitiv, se poate spune ca albumul nu contine piese proaste. Din pacate, el nu contine nici piese foarte bune. La prima ascultare, nimic nu te izbeste din plin insa, dupa cateva ascultari, ajungi sa apreciezi soundul si sa gusti piesele. Albumul are farmecul sau dat ca de obicei de vocea lui DeFeis si de stilul sau specific. De data asta, DeFeis a abandonat o parte din agresivitate, accentuand latura romantica. Piesele pastreaza feelingul epic cu care ne-au obisnuit Virgin Steele.  Din pacate, in incercarea de a accentua acest feeling si de a crea inca un monstru al epicului-barbar, unele piese au fost lungite prea mult. Chiar daca, in cele mai multe cazuri, structura melodiilor e destul de simpla si instrumentatia iese putin in evidenta, majoritatea pieselor dureaza peste 7 minute.  Acest lucru face ca repetitia nejustificata a doua-trei teme pe parcursul a 8-9 minute sa produca uneori o impresie de monotonie.  Clipele de monotonie sunt echilibrate de portiunile catchy si de forma buna a vocalistului. Ca element pozitiv fata de albumele din trecut este renuntarea la fragmentele depresive de clape si pian. Datorita acestui lucru albumul curge fara intreruperi inutile sau iritante.

In sinteza noul album Virgin Steele este recomandat fanilor care vor sti sa guste punctele tari si sa tolereze slabiciunile sale. Celor nefamiliarizati cu muzica trupei le recomand sa inceapa cu The House of Atreus: Act II.

Arthur Nota: 8