CALIBAN - The Awakening

   La al optulea album full – length,  teutonii de la Caliban, se pot considera printre putinii pionieri ai metalcore-ului european si, cumva, au incercat sa isi respecte statutul si pe acest The Awakening. Poate mai degraba decat ‘respecte’, s-ar putea spune ‘resusciteze’. Pentru ca dupa cativa ani in care trupa s-a molesit in melodii care nu prea erau ale lor, The Awakening revine intr-un fel la nervul primelor albume. N-am idee daca titlul are vreo relevanta pentru activitatea trupei, dar cu siguranta Caliban par sa se fi trezit. Spun ca ‘par’ pentru ca am senzatia ca nu s-au spalat pe ochi si inca nici nu si-au baut cafeaua. Si desi, produsul va fi probabil unul din cele mai importante din cariera lor de pana acum, parca tot ii lipseste ceva.
   Albumul restrange, dupa mintea mea, cam tot ce-i mai bun la aceasta trupa. Un strop mai putin ‘zemos’ decat anterioarele, acest ultim produs al nemtilor are ceva mai mult nerv si mai putina ‘reteta’ de gothenburg melodic incrucisat cu metalcore nordamerican. Mai ales ca celor de la Caliban nu le prea prieste cu prea multa melodie. Asta nu inseamna ca acum nu gasim refrene melodice, dar in cantitati ceva mai mici. Tot nereusit ‘copiate’ zic eu, dar tinanad cont de dozajul ceva mai chibzuit, nu mi se mai par ingrozitor de suparatoare. Sunt insa atat de fara substanta, atat de slabe si lipsite de inspiratie, incat imi vine sa schimb piesa cand le ascult. Mai ales ca nici vocea nu pare sa fie neaparat cea mai reusita.
   Piesele nu seamana neaparat una cu alta, dar ascultand albumul am totusi o oarecare senzatie de ‘anost’. Asta vine probabil din faptul ca, dorind cumva sa impace si capra (adica aia cu metalu’) si varza (adica aia cu melo-core-ul), sau invers, Caliban s-au concentrat sa gaseasca calea de mijloc, in loc sa incerce sa rupa gura targului cu o directie pe care sa o exploreze serios si consecvent. Si daca despre refrene mi-am expus parerea mai sus, despre strofe si-alte riff-uri pot spune ca salveaza cat de cat trupa de la un faliment jenant. Nu-s fara substanta si nici neinspirate, multe suna chiar foarte bine, balansat si nervos, dar din pacate nici n-au ceva deosebit. Another Cold Day e singura piesa care mi-a atras atentia pentru nerv, armonii de chitara, ruperi de ritm si refenul a la Arch Enemy – We Will Rise. Dar din pacate cred ca asta e singra cu adevarata reusita de pe album.
   Incercand sa trag o concluzie, pot sa spun ca aceasta a 4-a ascultare a albumului va fi probabil si ultima. Sa nu fiu inteles gresit, iar avem de a face cu un album care suna bine.  Dar din pacate nu-mi spune mare lucru si nu suna nici chiar atat de bine incat sa scape cu atat.

Cynyc Nota: 7.5