MEGADETH - Th1rt3en

Istoria se repeta.
La 5 ani de la debut (1985-1990), Megadeth a scos un album exceptional, care a marcat iremediabil istoria thrash metalului, Rust in Peace. La 5 ani de la al doilea debut (2004-2009), s-a intimplat acelasi lucru cu Endgame. Numai ca istoria nu doar se repeta, ci se si grabeste: Endgame a fost un fel de doi in unu, Rust in Peace amestecat cu Countdown to Extinction. Ei si acuma vine Th1rt3en, care e, la rindul sau, un fel de Youthanasia amestecat cu Cryptic Writings. Adica mai putin tehnic, mai putin furios decit Endgame, dar, in schimb, mai melodios, depasind pe alocuri limita de dulcegarie de care orice thrasher serios ar trebui sa tina cont.

Istoria se repeta si pentru ca David "Junior" Ellefson (primul basist Megadeth) s-a intors in trupa. Si se mai repeta si pentru ca, impreuna cu vechiul sau amic proaspat regasit, Dave Mustaine s-a apucat sa caute prin sertarul cu vechituri si sa reconditioneze niste rebuturi. N-o zic cu rautate, cele 4-5 piese recuperate in felul asta nu-s neaparat rele, dar pina la urma, realitatea e ca la momentul la care au fost scrise, n-au fost considerate destul de bune ca sa intre pe album. In afara de asta, sunt si piese noi care-mi amintesc prea tare de unele din perioada clasica: Public Enemy No. 1 de Hangar 18; Wrecker de Almost Honest; Fast Lane de Symphony of Destruction. Daca le punem cap la cap, ce rezulta? Lipsa de inspiratie? Oare de-aia producatorul Johnny K (care are mai degraba treaba cu nu metalul decit cu thrashul) apare co-autor la 6 piese? Ca Megadave n-a mai fost in stare sa adune singur material de-un album, cum facea de obicei? N-a mai putut, sau n-a mai vrut? Pentru ca daca ne gindim ca Th1rt3en e ultimul album din contractul cu Roadrunner, in legatura cu care Megadave si-a manifestat deschis nemultumirea, varianta unui semi-boicot pare plauzibila. Dar stiti cum e: adevarul e, de obicei, la mijloc.

Oricum ar fi, am ajuns ca in 2011, 2 cele mai bune piese de pe un album Megadeth sa fi fost, de fapt, compuse pentru jocuri video: Sudden Death si Never Dead - rapide, energice, tehnice - ar fi putut sta, fara probleme pe Endgame. Adica Megadeth in plina forma, etalindu-si toate atuurile. A treia piesa de rezistenta pentru album, New World Order, e compusa acum 20 de ani, in formula de aur Mustaine/Friedman/Ellefson/Menza; e si cea mai progresiva. Restul sunt usurele, prietenoase si fredonabile intr-o maniera care n-are prea mare legatura cu thrashul (vezi Black Swan). Dar, pentru ca, totusi, vorbim de Megadave, unele sunt salvate de cite un riff frumos mestesugit, cum e cazul Guns, Drugs & Money, Deadly Nightshade sau al punkistei Whose Life (Is It Anyways?). Pe final, Megadave isi cinta un soi de biografie pe o balada gothica à la Tiamat, perioada Sisters of Mercy.

E un albumas simpatic, chiar bun, daca fac abstractie de 6-7 piese. Departe de Endgame. Si nici nu vreau sa ma gindesc ce-o sa se intimple daca istoria continua sa se repete. Pentru ca dupa Cryptic Writings a urmat Risk. Dar, cine stie, poate unii reusesc sa invete din greseli.

Klawz Nota: 8