AVATAR - Subjects of the Same Suffering

Ma gandeam cum stau lucrurile cu trupele cu statut cult. In metalul extrem. De fapt in death metal. Cu trupele asa-zis seminale, ca multa vreme nu am stiut ca a fi o trupa de seminal death metal inseamna a fi un soi de deschizator de drumuri, de pionier, de inovator.

Pastrand proportiile sau scara, daca preferati, pentru ca atunci cand ne referim la metalul greu ne imaginam, probabil, o harta, ma gandeam ca trupa craioveana Avatar ar putea fi, la randul ei, considerata un cult-band in metalul autohton. Nu imi sariti in cap, repet, pastrand proportiile.

Avem capitolul abordare originala … connect to server … checked.

Avem capitolul reprezentare discografica … connect to server … checked.

Avem capitolul activitate live (inclusiv peste granita)… connect to server … connection timed-out … redialing … checked.

Pana acum totul ok. Cu toate acestea, insa, cel putin in ultima perioada, a fi roman a devenit, in acceptiunea multor oameni, un ghinion, regula care se aplica si celor de la Avatar.

Rezumand, ce vreau eu sa spun este ca talentul trupei, dorinta de afirmare, dorinta de a-si impartasi muzica fanilor nu sunt de ajuns, cel putin in Romania sau mai ales in Romania, nu e de ajuns pentru a deveni o trupa mare. Adica o trupa care sa aiba in spate o casa de discuri care doar cu asa ceva sa se ocupe (si nu vreau in niciun fel sa ofensez Metalfan Records Division, care face o treaba onorabila avand in vedere posibilitatile pe care le are si targetul asumat), o promovare pe masura (adica o firma de promotion in spate), un management puternic, care sa ii obtina concerte in mod curent, eventual castiguri care sa permita trupei sa se axeze doar pe “facut muzica”. Adica normalitate. Stiu, sunt idealist si probabil ca o sa mor inainte sa apuc sa vad chestia asta si la noi, macar la 5 trupe.

Lasand insa la o parte fatalismul (si faptul ca Avatar inca exista in 2010 ma face sa realizez ca si ei l-au abandonat si inca mai spera ca pot ajunge acolo unde merita, pe harta de care va vorbeam acum cateva paragrafe), as vrea ca usor-usor sa fac trecerea catre noul album, fara a zabovi in discografia din urma a craiovenilor.

Toata lumea stie in ce arie stilistica s-au invartit discul The Alchemist, single-urile Cyclops sau Pendulum si EP-ul Tentacles.

Cu toata dragostea pe care sunt sigur ca inca o poarta death metal-ului tip old school, fie el supertehnicizat sau direct, avatarii au ajuns probabil la concluzia ca, daca vor sa prinda un contract afara (au nevoie!), trebuie sa evite a fi anacronici. Sa nu se auto-niseze. Si cred ca prin acest disc incearca fix chestia asta, nu numai din mercantilism, ci si din pura convingere, pentru ca stilul existent pe albumul de fata este unul pe care trupetii il asculta intensiv si il apreciaza.

De ce ar vrea un metalist sa asculte albumul asta? Pentru ca e onest, in primul rand. Apoi pentru ca reflecta nivelul si posibilitatile trupei. Pentru ca e alert, are nerv, riffuri, linii de bas indraznete, un baterist pragmatic si un vocal energic si talentat. Pentru ca la baza a ramas death metal si pentru ca e actual, in Subjects of the Same Suffering (adica noi) fiind sublimate si pasaje apartinand altor zone stilistice metal, adica mai un metalcore isteric, mai un thrash fuzat si direct, mai o melodicitate tip power metal. Pentru ca, per total, suna bine.

Din punct de vedere al ritmului, Avatar a optat, in general, pentru o viteza medie, care sa permita auditorului sa sesizeze si ce vrea sa transmita vocea, si ce tesatura astern pe fundal cei doi chitaristi (unul melodic si altul nervos, va las sa ghiciti care e care), si bas-ul plin de incredere si bateria care puncteaza la fix, dand echilibru produsului finit.

O sa va intrebati daca e ceva ce nu imi place la album. O sa va spun, dar nu formuland asa, ci o sa va spun ce cred eu ca ii lipseste. Uneori ii lipseste curajul, adica desi are riff si groove, uneori induce o usoara timiditate. E ca un individ foarte bine dezvoltat fizic, dar care nu te face sa te temi, stii sigur ca nu te bate, sau daca o face, nu o sa te bata prea rau. Apoi, uneori, unele pasaje par necristalizate, sau, cum ar zice aia mai profesionisti decat subsemnatul, au burti, sunt un pic dezlanate. Dar stiti cum e, un tablou nu e niciodata terminat, muzica de ce ar fi? Intr-un registru serios, cred ca sunt hibe de care Avatar sigur sunt constienti, dar care nu afecteaza in mod semnificativ produsul finit.

La capitolul mix, Tue Madsen si-a facut treaba in mod profesionist, dand albumului Subjects of the Same Suffering claritate, intensitate, amploare – pe scurt, un sound solid, curat si actual.

Concluzionand, DA, si probabil ca s-a mai spus de o mie de ori asta, Avatar ar merita mai mult de la viata. Tenacitatea lor si faptul ca inca mai cred in visul lor ma face, la randul meu, sa sper ca intr-o buna zi vor reusi asta. Si, translatand, si Romania va reusi asta. Sper sa apuc si eu momentul ala.

Sake Nota: 8.5