TRISTANIA - Rubicon

Celor care continua sa plinga dupa vechiul stil Tristania si dupa Morten Veland li se vor adauga acum cei care pling dupa fosta solista vocala, Vibeke Stene, care a parasit trupa in 2007. Si, printre hohotele lor de plins, restul lumii va incerca sa asculte albumul Rubicon.

La prima vedere, marea intrebare la care ar trebui sa raspunda acest disc este: poate Mariangela Demurtas din Sardinia sa umple locul lasat gol de preferata tuturor, Vibeke Stene? Numai ca schimbarea este mult mai profunda la nivelul componentei: doar doi membri au ramas din echipa care a inregistrat Illumination in 2007 (intimplator sau nu, sunt dintre fondatori), ceilalti cinci aflindu-se la primul lor album cu Tristania. Asa ca intrebarea devine: poate Tristania sa nu-si dea cu firma-n cap?

In ceea ce o priveste pe Mariangela, raspunsul meu a fost un Da! hotarit din momentul in care am vazut-o si am auzit ce-a putut sa faca din doua piese de pe Illumination. Ba chiar pot spune ca sunt un pic dezamagit ca prestatia ei de pe Rubicon nu are expresivitatea, dezinvoltura si entuziasmul pe care am crezut ca le intuiesc atunci. Dar ma gindesc ca, pe undeva, e normal, pentru ca, dupa citeva ascultari va veti da seama ca Rubicon este albumul unei echipe, la succesul caruia fiecare pune umarul serios, dar discret.

Sunt patru vocalisti in trupa (Ole si Anders vin la sustinere pe rind, unul cu voce clean, celalalt cu voce agresiva) deci preocuparea pentru aranjamentele vocale e mai mult decit evidenta. Lor li se adauga Østen Bergøy pe patru piese, ca sa fie confuzia si mai mare: sunt momente in care nu mai stii cine cinta cu cine si pina cind. Dar asta e un neajuns minor, armoniile vocale nu sunt in nici un caz deranjante, ba chiar foarte placute si, mai ales melodiile sunt, fara exceptie, memorabile. Din punctul asta de vedere, Rubicon reuseste sa se mentina la nivelul lui Illumination: nici o piesa de umplutura.

In plus, vine cu un nou efort de sofisticare si diversificare a influentelor adaugate bazei de gothic metal melodic consolidata pe Illumination, intr-o asemenea masura incununat de succes incit sunt tentat sa folosesc termenul de rock progresiv. Riffurile grave, specifice doom-deathului (My Dying Bride, Theatre of Tragedy), sunt combinate natural cu pasaje acustice (Green Carnation), ritmuri imprumutate din rockul alternativ, chitari de gothic rock (Tiamat), solouri de vioara sau interpretari vocale teatrale (Lacrimosa). Agresivitatea nu a disparut complet, dar reprizele de traforaj pe pedala dubla si growl sunt izolate si, ca tot ce e rar, parca mai bine puse in valoare. Piesele difera una de alta, dar nu dau deloc senzatia ca discul e rupt in mai multe directii muzicale. Atmosfera si emotiile transmise sunt si ele la fel de diverse si intense. Ce ne putem dori mai mult?

Colegul meu Sake ma tot bate la cap ca Rubicon nu e metal. Si poate chiar nu e. Pentru el. Pentru mine e destul de metal si, mai mult decit atit, e un metal beton! Deci raspunsul meu este Da! Tristania nu-si da cu firma-n cap, ba chiar o ridica si mai sus. Pacat de coperta.

Klawz Nota: 9