IMPALED NAZARENE - Road to the Octagon

Cand am dat cu ochii de stirea cum ca a fost facut public numele viitorului (pe atunci) album  Impaled Nazarene, am crezut ca a innebunit lupu’. Ce sa mai, daca va zic ca la prima ocheada am citit titlul ‘’One Rode to Octagon’’, va dati seama cam la ce ma asteptam. Trebuie sa marturisesc ca chiar si acum, cand sunt la a 10a ascultare tot sunt usor nehotarat ce mi-ar fi placut mai mult: minunatia asta de album sau un tribut Bathory. Nu stiu, cert e ca situatia actuala nu lasa loc de visare. Albumul e aici, e tafnos, n-are nicio legatura explicita cu gigantul suedez si, ca sa fie bucuria complete, se pare ca trupa si-a mai recuperate din lipsa de inspiratie de care ii acuzam in sinea mea in ultimii 10 ani, mai exact de dupa Nihil incoa’.
Bun. Ca sa fac cum face eu de obicei cand mananc mai intai frisca de pe savarina si dup-aia ma stramb la pandispan,  sa incep cu ce imi place cel mai mult si anume  orientarea stilistica a albumului. Dupa mine, e undeva intre Suomi Finland Perkele, adica punk si black, si Rapture, adica punk si thrash. De doua ori punk, nu? Pai cam asta e reteta.

Desi in interviurile ce au precedat albumul, ei anuntau o doza sanatoasa de D-Beat, eu nu prea-l  vad atat de prezent. E ceva p-acolo dar poate mai degraba intr-o forma  ce tine de atitudinea de fuck off specifica respectivului curent, decat ca repere muzicale, dar ca s-o zic pe corecte, eu n-am remarcat vreodata la ei sa duca lipsa de numita atitudine. Ma rog, ca s-o scurtez, ma gandesc ca or fi vrand sa-i mai adauge o nuanta.

Ce e interesant e ca au umblat binisor la structurile compozitiilor cu care ne obisnuisera in ultimii 12 ani. Ia sa vedem cum. Bunaoara, prima impresie pe care o ai cand asculti albumul e, normal, ca vor sa te omoare sau, in cel mai fericit caz, sa-ti faca altceva relativ la fel de rau. Dar daca treci peste asta, vei vedea ca in antiteza cu albumele lor din perioada nucleara, adica din 98 incoa’ , cele doua tipuri de piese,  anume cele rapide, directe si scurte, si , mai rarele ce-i drept , de tempo mediu si melodioase - poate chiar melancolice - s-au contopit. Ca sa dau un exemplu, in loc sa avem o piesa nervoasa, ca 6th Degree of Mindfuck, de aproximativ doua minute si una melancolica gen Phallus Maleficarum (da, stiu, dar astia-s baietii, nu se joaca!) de aproape 6 minute, ai doar una de vreo 3 in care ai caracteristici din amandoua, cum ar fi Corpses. Interesant  totusi, cum au pastrat concentratia. Pana acum aveau o piesa, maxim doua mai ‘’moi’’ pe album, acum nu mai au niciuna, dar daca iei pasajele mai asezate, tot cam p-acolo te duci cu minutajele. Scrupulosi, nevoie mare!

Ce rezulta nu e greu de imaginat. E chiar genul de produs care l-ar face pe un ageamiu (ca Mach) sa afirme ca s-au maturizat, desi e clar ca, la varsta lor, asta e o gluma cruda iar la varsta lui, un semn de ignoranta crasa.

Dar vad eu ca am scris o gramada si n-am spus nimic concret. Bun. Una peste alta, spre deosebire de ultima perioada, albumul suna foarte black metal , in maniera punkereasca in care pun problema si Anaal Nathrak dar nu atat de grindcore si cu o doza serioasa de thrash, si anume din specia nemteasca - care nu stie multe dar cate stie le viseaza!

Avem solouri melodioase, bridgeuri pe masura, blast-beat in doze de care ma arat bucuros, sectie ritmica de Exploited pe overdose de RedBull, vocea de descreierat a lui Mika, avem inclusive fazele mai ‘’exotice’’ binecunoscute de pe un Ghost Riders (In the Sky), avem faze mai noi pentru ei, cum ar fi inceputul de la Cult of the Goat, care aduce a Dreaming in Red a mai cunoscutei pe la noi, Dismember... ce sa mai! Avem un Impaled Nazarene care nu numai ca s-a trezit din letargie dar se vede treaba ca s-a si straduit sa se reinventeze. Cu succes as zice eu.

Nota? 9 . Pentru ca mie imi placeau cu doua tipuri de piese.

hell9level Nota: 9