SPIRITUAL BEGGARS - Return to Zero

Care este legatura dintre trupa de retro hard rock Spiritual Beggars si obscura formatie de death metal Carnage, influenta trupa de extreme metal Carcass si celebra trupa de melodic death metal Arch Enemy? Raspunsul este Michael Amott, chitarist suedezo-britanic si, probabil, workaholic declarat!
Intre doua albume de death metal, Amott se refugiaza cu gasca sa de prieteni barbosi in atmosfera anilor ’70 si reinvie, pentru cateva momente, spiritul marilor trupe de atunci. Pentru ca Spiritual Beggars e un exercitiu de nostalgie, un omagiu adus modului de a face rock de acum aproape 40 de ani.

Trupa a inceput sa scoata albume de pe la mijlocului anilor ’90, fiind catalogata drept stoner rock, cuvant care incepea sa fie atunci la moda. Primele 3 albume - Another Way to Shine (1996), Mantra III (1998) si Ad Astra (2000) - au un sound psihedelic heavy, completat de vocea agresiva a vocalistului original Christian "Spice" Sjöstrand. Ad Astra, ce include excelentul Angel of Betrayal, este, in opinia mea, creatia lor cea mai reusita. Odata cu plecarea lui Spice si venirea lui J.B., de la Grand Magus, incepe a doua etapa din viata trupei. Urmatoarele 2 albume – On Fire (2002) si Demons (2005) - se indreapta tot mai mult catre hard rock clasic, asta cu toate ca, la Grand Magus, J.B. canta heavy/power metal (intr-adevar, cat se poate de traditional). Este normal ca Amott sa fi cautat sa iasa din sabloanele, destul de stramte totusi, ale stoner rock-ului, la fel cum Josh Homme s-a indreptat cu Queens of the Stone Age catre rock experimental sau Dave Wyndorf a purtat Monster Magnet, din supradoza in supradoza, catre ceva ce suna aproape a surf metal!

Si asa ajung la Return to Zero, albumul pe care isi face debutul al treilea vocalist al trupei, Apollo Papathanasio. La acest moment, transformarea este deplina si ai impresia ca ascuti o varianta a lui Uriah Heep avandu-l ca vocalist pe David Coverdale sau ca, pur si simplu, asculti Whitesnake. Intr-atat de mult mi se pare ca aduce vocea lui Papathanasio cu a lui Coverdale. Ceea ce nu e un lucru rau.

Multe piese de pe acest album au cate ceva de retinut in ele: Lost in Yesterday – pasajul majestuos de orga, urmat de solo-ul lui Amott, We Are Free – imn al formatiei cantat live, Coming Home – piesa in acelasi spirit cu Comin’ Home al lui Deep Purple, de pe Come Taste the Band (1975), tot cu Coverdale la voce. Mi-a mai atras atentia atmosfera cu totul speciala din Spirit of the Wind si balada The Road Less Travelled. Iar cand am ajuns la Concrete Horizon, m-am uitat inca o data pe coperta, sa vad daca nu cumva scrie Slip of the Tongue pe ea.

Ce e bine totusi este ca acest album, in ciuda lipsei evidente de originalitate, iti face o pofta nebuna sa scoti la lumina si sa asculti ceva gen The Magician’s Birthday sau Saints & Sinners. Si cred ca asta e si menirea celor de la Spiritual Beggars, sa predea noilor generatii de rockeri istoria rock-ului clasic.

Gedi Nota: 7