SATRIANI, JOE - Professor Satchafunkilus and the Musterion of Rock

Mari probleme am avut cu albumul acesta. Dar nu cu muzica ci cu titlul sau..Daca incerc sa-l pronunt mi se impleticeste limba. In plus, suna a formula magica, aproape a imprecatie, desi Satriani o face intr-un mod amuzant... Probabil intregul album este un set de formule magice care deschid lumea la picioarele ascultatorului. Asta pentru ca influentele satriene sunt foarte variate. Intalnim in special jocuri pe ritmuri de funk si jazz.
Daca l-ati ascultat pe Satriani de-a lungul celor 12 albume atunci acest nou material nu este o surpriza. “The man sings for the music”, face numai ceea ce ii place si ghitara sa este al treilea brat, aproape incarnata in trupul sau. Se joaca asemeni unui copil cu plastilina cu diferenta ca stie foarte bine ce face. Dar are un stil lejer desi structura este puternica, da mereu impresia de facil desi daca cineva s-ar apuca sa-i cante piesele s-ar cam trage de par pana i-ar reusi.
Acest album se poate numi “studiu de joaca”. L-as situa, dupa umilele mele cunostinte, intre un The Extremist si Strange Beautiful Music. Are riffurile ametitoare din primul cat si aluziile de down tempo din cel de-al doilea.
Pe Professor Satchafunkilus and the Musterion of Rock Satriani nu incearca sa reinventeze nimic ci doar se foloseste de fragmente lasate in suspensie probabil din ultimele albume, se foloseste de acestea pentru a pune cap la cap  o noua compozitie. Da senzatia de jam session, anume ca totul vine de undeva, se umple de sens si se leaga fara a fi gandit in prealabil.
Overdriver “fura” riffuri de la Jimmy Hendrix.
I just wanna rock suna a concert rock and roll in care publicul aclama entuziasmat: “ I just wanna rock” la intrebarea unei voci robotizate ( dupa Joe un robot mare iubitor de astfel de concerte) “ What is your purpose?”. Funk da funk, placuta si relaxanta.
Revelation este balada tipica satriana ce foloseste 2 acorduri cu efect acustic si un solo in background.
Come on baby incepe cu o atingere jazz. Trece apoi printr-o zona puternica de solo pentru a se intoarce in jazz.
Diddle-Y-a-Doo-Dat este raspunsul pe care o cunostinta a lui Joe o dadea de fiecare cand era intrebat ce face. Un teren de joaca intre funk si jazz.
Asik Veysel ne-ar baga in ceata daca nu ne-am gandi la continua nevoie a lui Satriani de a cauta ritmuri. O linie melodica rupta parca din Orientul Mijlociu frumos construita de efectul pe electrica si de percutia din fundal.
Andalusia. Ce poate fi? Nimic altceva decat un cantec inspirat din vasta creatie flamenco. Foarte placute aplauzele de la inceput si apoi solo-ul specific muzicii traditionale spaniole plin de tremoluri, tappinguri si ciupituri.
Dupa cum spuneam la inceput Satriani adora sa ne plimbe in teritorii indepartate. Dar la fel adora sa schimbe acele influente in binecunoscutele sale parti solistice.
“Professor Satchafunkilus and the Musterion of Rock” este o placere, mai ales ca vine din partea unui chitarist care de-a lungul timpului si-a pastrat propriul stil. Dar nu inoveaza si nu experimenteaza la modul dur, agresiv. Parca ii este teama sa plece mai departe de curtea sa si nu doreste sa se rataceasca..
(+) e Satriani
(-) dar cu aceleasi obsesii

Advent Nota: 8