GUILT MACHINE - On this Perfect Day

Nu a trecut mult timp de la aparitia ultimului Stream of Passion si nevazandu-l pe Arjen Lucassen printre protagonistii trupei pe care o lansase cu ceva timp in urma m-am intrebat care este motivul. Motivul este Guilt Machine, un nou proiect de metal progresiv. De data asta Lucassen renunta la formula Ayreon, la zecile de invitati celebri, si se multumeste cu doar 3 coechipieri - Jasper Steverlinck de la Arid,o trupa belgiana obscura, Lori Linstruth, chitarista care il insoteste de obicei in turnee si care a fost alaturi de el si in Stream of Passion si Chris Maitland fost baterist la Porcupine Tree. Trebuie sa marturisesc ca de multe ori prezenta zecilor de invitati de la Ayreon a fost pentru mine mai degraba un prilej de frustrare decat de placere chiar daca eram fan al lor, pentru ca aportul lor era pur simbolic. Am asteptat de pilda cu nerabdare sa-l aud pe Hansi Kursch  pe ultimul Ayreon doar pentru a descoperi ca aportul sau e doar de un minut si nu e lasat sa isi foloseasca vocea la amplitudinea maxima.
 
Cu Guilt Machine Lucassen paraseste inca o data terenul sau favorit %u2013 cel al conceptelor S.F. de tip Space Opera si exploreaza in schimb abisurile psihicului uman.

Conform propriilor declaratii, On This Perfect Day cuprinde compozitii al caror stil  este depresiv si melancolic, dar pastreaza, totodata, o doza de duritate. Schimbarea subiectului nu aduce insa cu sine si o schimbare de stil. In mare, pe On This Perfect Day intalnim aceleasi idei muzicale cu care ne-a obisnuit muzicianul olandez. Problemele ce tin de psihic, angoasa, depresie sunt exprimate cu limbajul rock-ului cosmic progresiv pe care l-am mai intalnit in albumele anterioare. Ce-i drept, atmosfera e putin mai melancolica insa nu este depresiva, iar multe pasaje sunt destul de senine sau chiar vesele. Compozitiile sunt lungi insa nu deosebit de complexe, ci mai degraba usor diluate. Piesele sunt bune, dar din pacate nu aduc nimic nou. Mai mult, din cand in cand, intalnim riff-uri sau solouri %u201Creconditionate%u201D care seamana suspect de mult cu pasaje similare din fostele albume Ayreon. Ca de obicei unele solouri sau interventii ale chitarei lui Lucassen ne trimit la solourile lui David Gilmour. De pilda, a inceputul lui Leland Street , dupa ce o voce in fundal pomeneste de %u201Cle soleil noir de la melancolie%u201D se pot identifica cu usurinta cateva note de pe Dark Side Of The Moon. De fapt, pe parcursul piesei mai avem cateva trimiteri la capodopera Pink Floyd insa, din pacate, piesa nu se ridica la nivelul maestrilor rock-ului progresiv.

Lucassen recurge si la o idee care nu mai constituie de mult o noutate %u2013 fanii sai au fost rugati sa trimita cate o fraza in limba lor materna si, dupa o selectie, au fost selectate 19 fragmente care au fost incluse in album. Jean Michel Jarre recursese inca din 1984 la aceasta reteta in albumul Zoolook. Mai recent, intalnim contributii ale fanilor pe Systematic Chaos (Dream Theater).

Trebuie remarcat ca un plus aportul vocalistului - Jasper Steverlinck %u2013 care reuseste sa iasa in evidenta prin tehnica sa pe fiecare piesa.

Albumul nu contine nici o piesa slaba, insa ma asteptam la mai mult de la Lucassen. Ar fi fost binevenita o schimbare radicala de stil, insa Lucassen nu pare sa fie capabil sa se desprinda de reteta traditionala si productiile sale tind sa fie tot mai afectate de manierism.

Arthur Nota: 8