SAINT VITUS - Lillie: F-65

Se implinesc aproape 2 decenii de cand veteranii americani ai doom-ului, Saint Vitus, au nascut noi bebelusi sonici. Reuniti la inceputul anilor ’00 in formula care a inregistrat majoritatea albumelor aparute sub egida SST in anii ’80 (precum Born Too Late, Mournful Cries si V…adica mai precis Scott “Wino” Weinrich la voce, Dave Chandler la chitara, Mark Adams la bass si Armando Acosta la tobe), trupetii s-au concentrat in principal pe cantecele vechi, ca noua generatie de fani sa aibe sansa de a-i vedea in carne si oase. Geci de piele si cranii decorative. Chiar si dupa ce Armando Acosta a incetat sa fie membru in 2009 (decedat in 2010), Saint Vitus a continuat cu turneele, ucigand orice sentiment optimist cu tonurile lor de chitara, vocea nonsalanta si atmosfera sumbra, cooptandu-l pe Texanul Henry Vasquez la tobe (Blood Of The Sun precum si fost coleg cu Dave Chandler in Debris Inc.). Dar ia hai sa lasam istoria trupei deoparte! Pai ce-i asta, cronica de album sau poveste de fratii Grimm? E un amalgam defapt… cronica unui album “grim”!

Cand i-am vazut in 2010, au incorporat un cantec nou in playlist, sa vada reactia fanilor, pentru a hotari daca un album nou ar fi bine primit. Piesa a fost Blessed Night iar pentru un fan Saint Vitus, a confirmat teoria ca, la fel ca trupe precum Obituary, AC/DC, chiar si Slayer…Saint Vitus parca sunt criogenati dupa fiecare album, apoi scosi cu ajutorul unei dalte si intampinati cu indemnul: “suntem tot in anii ’80, cantati cum stiti voi mai bine!”. Dupa cum era de asteptat, reactiile au fost pozitive, asa ca noul album contine 7 piese, printre care si Blessed Night amintita mai sus. Intr-un interviu recent, Dave Chandler a declarat ca daca ar trebui sa compare albumul cu altul din discografia lor, s-ar apropia cel mai mult de Mournful Cries, in ceea ce priveste numarul de piese, interludiile instrumentale create de Chandler si Wino (comparati When Emotion Dies cu Vertigo de pe Lillie) si atmosfera riff-urilor.

In afara de sunetul distinctiv si total neschimbat de chitara al lui Dave Chandler, vocea la fel de distrugatoare a lui Wino (si ea neschimbata…sunt sigur ca dupa explozia atomica, ar supravietui gandacii…si Wino) un element nou ofera totusi un aer proaspat trupei: Henry Vasquez. De data aceasta tobele sunt mult mai nimicitoare si beneficiaza de un sunet de invidiat, atat pentru stilul de doom Saint Vitus cat si pentru un tobar de sorgintea anilor ’70, asa dinamic si expresiv fizic, cum este Henry. Mixajul este cel mai curat pe care trupa l-a avut pana acum, neafectand elementele vintage si primitive care deosebesc Saint Vitus de orice alta trupa. Se cunoaste ca “taticii” s-au intors in forta si ca pot continua sa incante fanii cu asemenea albume mult tip de acum incolo. Repet, pare ca au aceeasi energie de pe albumele clasice, insa cu tobe mult mai greoaie.

Cat despre cantecele de pe album, o mica plangere personala ar fi alegerea notelor/succesiunilor ciudate de armonii care impiedica acest album sa patrunda sub pielea ascultatorului din prima. Necesita ceva timp chiar si pentru un fan inrait sa plaseze aceste 7 cantece pe acelasi piedestal cu piesele precedente. Partile “catchy” nu sunt cele mai catchy, insa pe undeva…asta face albumul mai interesant.
In prima piesa, Let Them Fall, care beneficiaza si de un videoclip, stralucesc in principal tobele si vocea uluitoare, oarecum in maniera blues (interpretarea naturala, improvizata) a lui Wino, mai ales cand tematica versurilor este nebunia/paranoia.
In a doua piesa, The Bleeding Ground, mai lunguta, chitara lasa din nou spatiu destul tobelor, basului si vocii. Dupa trei sferturi din cantec, intervine o schimbare similara cu cea din Into the Void (Black Sabbath… portiunea “Freedom fighters sent out to the sun, etc.”), care permite o solistica zgomotoasa, marca Dave Chandler.
Vertigo, dupa cum am scris, e diferita de restul albumului. Impodobita cu chitare acustice dar mai ales e-Bow-ul distinctiv al lui Wino, piesa ar putea la fel de bine sa apara pe vreun album Spirit Caravan, Hidden Hand, The Obsessed sau alta trupa in spatele careia se afla Wino.
The Blessed Night revine la normal, cu un groove foarte fluent.
The Waste of Time (un titlu superb) este probabil cea mai intunecata piesa de pe album, un exemplu perfect pentru succesiunile ciudate la care ma refeream mai sus. O piesa a carei greutate te lasa fara suflu.
Dependence incepe ca un instrumental cuminte de tipul “Vertigo” dar se transforma intr-o piesa tipica Vitus, insa foarte concentrate pe sunetele emise de Dave Chandler.
Withdrawal incheie albumul si este un colaj de sunetele zgomotoase chitaristice amintite mai sus. Dave Chandler sustine ca au hotarat pe ultimul moment sa inregistreze acest “soundscape”, la sugestia basistului Mark Adams “Dave, de ce nu inregsitrezi ce faci tu de obicei live cu chitara, cand violezi amplificatoarele?”
Per total, acest album ar fi putut sa fie perfect, dar poate inca nu m-am atasat in totalitate de el, de riff-uri…si nici nu contine destule cantece incat sa am mai multe optiuni. In comparatie cu Mournful Cries, acela e mai bun compozitional, insa acesta beneficiaza de toate posibilitatile sonice favorabile. In orice caz, nu este un album de comeback, pare ca Saint Vitus au continuat de unde au ramas cu Wino. Iar live suna si mai bine!

Matei T. Nota: 8