DAVID VALDES - Imhotep

“Eric is God – se scria pe ziduri”, zicea la radio, intr-o seara de duminica, un glas de care mi-e dor. La “Pittis Show”. (Evident, despre Eric Clapton). Altii ar spune ca Malmsteen este zeul chitarei. Altii ca Slash, ca Hammett, ca Satriani sau cine stie, poate chiar Porcus de la Voltaj.
Eu obisnuiesc sa ascult uneori albume instrumentale, indeobste de chitaristi. Vinnie Moore, Tony MacAlpine, Jason Becker, Tommy Denander si cati si mai cati, numai sa aflu de ei. Si presupun ca macar pe unii dintre ei i-ati cunoscut acustic si domniile voastre, poate vreo piesa, doua, sa va fi si ramas intr-un ungher de memorie.
David Valdes are doar doua albume, instrumentale. Cica prin tinerete fu influentat de death si thrash, ceva mai tarziu, cand i-a mai venit mintea la cap si i-a plecat parul, a avut influente de pe la mai-marii muzicii culte, precum si de la contemporani ca Malmsteen, Marty Friedman, Jason Becker, Paul Gilbert.

Imhotep e un album cu compozitie muncita, cu shredding si alte tehnici despre care la mine in familie nici nu s-a auzit (si de s-ar auzi, ar iesi scandal, poate s-ar chema si militia). Treisprezece piese, intre care omul a strecurat si “Bouree” de Johann Sebastian Bach. Si dupa strecurare, chiar daca e mai subtirica (cine stie aceeasi bucata interpretata de Victor Smolski, cu mai multe instrumente si altfel de sunet, stie ce zic) interpretarea e frumusica. Restul pieselor, ce sa zic – ce imi place cel mai mult este ca omul canta de placere, compune de placere, iar asta se vede (pentru comparatie, sa ne uitam nitel la unele albume scoase doar pentru ca o cerea contractul cu casa de discuri – stiu, informatii de astea sunt strict secrete, dar la unele albume chiar te uiti si iti dai seama ca e facut asa, in dorul lelii). Are si pasaje cu forta si tempo zglobiu, si preludii diafane, si intermezzo-uri lirice. A mai bagat un pic de Bach, prin „cover-ul” „Adagio 1099”, dar da bine, dupa umila mea parere. Una peste alta, un album pe care il ascult cand ma satur sa aud omul (oricare ar fi acela) vorbind. Plus ca are si  doua linguri de neoclassical, un varf de cutit de speed, iar inspiratie – cat cuprinde, dar dupa gust. Si daca ma gandesc bine, cred ca tipul e istet: ultima piesa a albumului, „Far Away” (si de departe cea mai lirica) este ireprosabila, David Valdes fiind probabil partizanul ideii ca ultima impresie conteaza.

Domnu’ David canta in timpul liber. La chitara, electrica si mecanica, la chitara bas, la toba si la orga. Sper ca nu sta la bloc. In timpul ocupat, el este functionar la consiliul local, intr-un orasel iberic pe nume Tarragona. Deci nu doar mai marii nostri (Madalin Voicu) au pus-o pe rock.

Oricum, cei care gandesc dupa tipare gen: “Pai dupa ce i-am ascultat pe Vai… pe Michael Angelo… acuma cine mai e si David Valdes asta?” ar face mai bine sa se duca sa asculte alti super mega chitaristi, ca poate un ins mai (cvasi)necunoscut le e cu doua numere mai mici si “ii strange”. Eu cred ca o fi loc pentru toti sub soare.

Cristake Nota: 8.5