HEARTBREAK RADIO - Heartbreak Radio

Rasucim nitel potentiometrul aparatului radio, cateva suieraturi si… crainicul ne anunta ca niste tipi destul de tari o sa ne gaghile urechea intr-un mod placut. Dar depinde de ureche, nu-i asa? Unele se gadila mai greu, unii usor si rad, altii se scarpina. In fine, cam asta e introducerea in album.

Heartbreak Radio este un proiect pus la cale in principal de doi insi, producatorii Torbjörn Wassenius si cu Claes Andreasson, avand doi vocalisti – Pierre Weinsberg si Mikael Erlandsson, si pe celebrul (la “ei”) Tommy Denander.
Erlandsson – compositor, vocalist si clapar suedez, cu cariera solo si participare la Eurovision (in 2003), trecut prin trupa Last Autumn’s Dream si “colaborationist” mai vechi al lui Denander. La inceputuri, a cantat intr-o banda de punk, Infektion.
Tommy Denander, chitarist si producator, e un fel de domnu’ Adi Ordean de-al lor, doar ca de alt calibru (zic eu), lucru lesne de observat daca tinem cont ca a aparut pe mai mult de 1900 de albume si a lucrat cu muzicieni de renume (Toto, Jaded Heart, Steve Vai, Malmsteen, Richard Marx, Paul Stanley, Zakk Wylde , Jeff Scott Soto, Backstreet Boys, BB King, House Of Lords, Chicago, Sheryl Crow, Joe Cocker, Hammerfall, Alien, Therion etc – cred ca numai cu Daniela Gyorfy nu a lucrat*).

Hard Rock City – incepe ca “Hey Stoopid”, stim noi a cui – doar ca in loc de “Baa, prostane” astia striga “Hey Hey, Hard Rock City”. Si asta se si intampla, rock hard, refren, melodie. Vine apoi “Now You’re Gone”, piesa mai cu iz de blue mood, un pic mai catre pop si fara vreo legatura cu omonima Whitesnake.
“Rockin’ the Night” ne ofera nitel o catatura catre virtuozitatea lui Denander, fara a fi insa vreo piesa de aia de ai vrea sa ti-o cante la nunta. Nici de lepadat in cucuruz nu e, insa.
“Let Me Have My Heart Again” – piesa cantata agale, care zau de nu imi aminteste de “Sweet Love Child” de la Europe. La Greuceanu chiar, desi nici aia nu e cine stie ce nascocenie. Si zic asta cu riscul ca confratii Sake sau Klawz sa imi insinueze soricioaica in pahar.
“Don’t Look in Her Eyes” este insa o piesa care drege busuiocul, nu ma refer la tenorul Costel. Cred ca poate fi numit cantecul albumului, desi “asta depinde dupa facultati”, cum ar persifla nea Ilie Moromete.
“Only You” – o gainarie simpatica – poti sa dantuiesti can-can pe ea, sa tai ceapa pe fund la bucatarie (sau pe ce vrea fiecare), sa pui in masina cand te duci la serviciu – o piesa buna la toate.
“Knockin’ on Hell’s Door” – asta e mai cu nerv, cred ca ar fi putut fi cantata excelent de Guns n’Roses – si nu din cauza titlului, ci a muzichiei in sine – li s-ar fi potrivit.
In fine, ultimele patru piese sunt cu orientare mai pop-rock, cred insa ca cei care mai asculta si alte ‘cele decat metal nabadaios le vor aprecia si pe astea, mai mult sau mai putin. In concluzie, un album cuminte, care mai curand iti da de banuit ca ar fi lucru americanesc, desi e cam suedez, saracul. Hai un “7”, ca tot e unul dintre filmele favorite ale lui Klawz.

Note de beci:
*inca

Cristake Nota: 7