PAUL GILBERT - Fuzz Universe

Lansarea acestui album a reprezentat o zi trista pentru mine. Voi reveni asupra acestei afirmatii mai spre sfarsitul cronicii.

Paul Gilbert. Unul din cei mai tari si rapizi chitaristi din lume. Co-fondator al trupei Racer X (“rivala” trupei Cacophony, formata din Marty Friedman si Jason Becker), fondator si al super-grupului Mr.Big, musafir frecvent in cadrul evenimentelor G3 alaturi de Joe Satriani, Steve Vai, John Petrucci, Yngwie Malmsteen, etc. Paul Gilbert este considerat in momentul de fata unul din cei mai buni mai ales pentru abilitatea sa de a canta fiecare nota in parte, in cadrul shred-ului/solourilor, cu o acuratete de invidiat. De aceea este plasat peste chitaristi precum Yngwie Malmsteen, Vinnie Moore, Chris Broderick si Randy Rhoades in materie de shredding. Orice ai asculta provenind de la Paul Gilbert (de prin anii ’90 incoace mai ales) este de o curatenie nemaintalnita.

Ultimul sau album, Silence Followed by a Deafening Roar, a fost foarte bun, dar Fuzz Universe imi place mai mult. Pe Silence… avem parte de un Paul Gilbert extraordinar, dar parca exista un gard intre rolul sau pe album si rolul celorlalti membri. Bine, albumele solo in general asta inseamna: sa aduci pe autorul albumului in fata ca pana la urma despre Paul Gilbert e vorba. Pe Fuzz Universe insa, am senzatia ca melodiile au avut o structura mult mai dinamica si mult mai bine gandita. Stiu asta pentru ca dupa prima ascultare mi-au ramas deja toate cantecele in cap, ba chiar si toate sweep-urile sunt memorabile. Silence Followed by a Deafening Roar a presupus mai multe ascultari ca urechile mele sa-l accepte. Fuzz Universe este mult mai fluid, aluneca mult mai usor. Inca de la prima piesa Paul Gilbert ne arata cine a ramas in continuare seful in materie de chitara, dupa care pe parcursul celorlalte melodii Paul nu numai ca aduce omagiu unor chitaristi precum Eddie Van Halen, Tony Iommi, K.K. Downing, Michael Schenker si Jimi Hendrix…dovedindu-ne insa ca el poate canta ce canta ei, dar nu si invers. De la devieri din blues, la arpegii Malmsteeniene, la rock classic, muzica de pe acest album este o calatorie intr-o lume a rock-ului instrumental unde prostul gust este inexistent iar notele muzicale, ritmurile percutiei si efectele diverse sonore inoata intr-o deschidere maritima de profesionalism, dexteritate, chef de a canta, creativitate de iti trebuie colac sau aripioare ca sa ramai la suprafata, sa nu te “ineci”.

Revenind la intro-ul sumbru al acestei recenzii, a fost o zi trista lansarea acestui album (sau orice album semnat Paul Gilbert) nu numai pentru mine, dar pentru toti chitaristii din lume. De-ndata ce un chitarist aude un album al domnului Gilbert, e un fel de doliu: pentru cateva zile parca nu-i mai vine sa se atinga de chitara…pentru ca practic nu are rost. Unul din scopurile unui instrumentist este sa avanseze in abilitatile sale de a canta, ori dupa ce auzi un asemenea chitarist in actiune, te intrebi “Deci eu ce rost mai am pe lume? Nu voi ajunge niciodata asa!” Pe langa faptul ca aceasta mentalitate duce mereu departe, adevarul este ca te face sa te axezi mai mult pe originalitatea si structura cantecelor proprii. Pentru ca daca vine vorba de cat de bun, rapid si precis ar vrea orice chitarist sa devina, albumele lui Paul Gilbert vor fi mereu acolo, undeva in eter, sa le raspunda zambind “Ai vrea tu…”. Iar daca cineva incepe sa-l ajunga din urma…distanta ramane aceeasi, pentru ca Paul Gilbert a oferit mereu un album mai bun ca precedentul. As putea zice ca Fuzz Universe e printre cele mai bune eforturi Paul Gilbert. Il recomand cu mare caldura.

Matei T. Nota: 9