LABYRINTH - Freeman

Cei care acum aud prima oara de Labyrinth si cei care au mai auzit, dar e ca si cum acum ar auzi pentru prima oara, poate se vor simti mai familiari cu subiectul aflind ca e vorba de trupa cu care s-a lansat Fabio Leone (actualul vocal de la Rhapsody). Daca nici asta nu va spune nimic, treceti la recenzia urmatoare. Asa, acum celor care au ramas cu noi, (cei care percuteaza la sonoritatile reunite sub numele generic de "power cu progresiv") le mai amintesc ca Labyrinth au dat lovitura in 1998 cu bijuteria numita Return to Heaven Denied si ca pe tobarul acestei trupe il cheama Matt Stancioiu. Great name, man. Acestea fiind spuse, voi face, vorba poetului: "tzup" direct in aceasta agreabila creatie care se cheama Freeman . Mai intii, as dori sa inlatur un posibil obstacol in calea discursului meu: celor care au exclamat deja "bai, ce coperta naspa" precum si celor care abia acum arunca un ochi in sus pentru a-l insoti de un "da chiar ca e naspa" as vrea sa le marturisesc ca sint de acord cu ei. E o ilustrare destul de nefericita a conceptului in jurul caruia se invirt textele acestui album: societatea vrea sa ne lege in catusele conformismului, dar cheile spre libertate sint oarecum la indemina, depinde de fiecare dintre noi sa ne eliberam. Ia mai uitati-va o data, poate arata mai bine acum.

Daca isi mai aduce cineva aminte, in 2003 Labyrinth erau la Century Media si au scos un self-titled orientat in general spre speed melodios, dar au pus pe el vreo 2-3 piese unde experimentau riffuri destul de hotarite si schimbari de ritm si registru cel putin suprinzatoare. Adica vreau sa spun ca mie mi-au placut. Asa ca veti intelege ca ma bucur sa observ ca au continuat pe aceasta cale si acum raportul este invers: 2-3 piese in repezitul stil clasic si restul pline de surprize. Ca sa nu ma repet prea mult, spun din capul locului ca toate refrenurile devin fredonabile in 2 maxim 3 ascultari si ca vocea este instrumentul care trage dupa el acest frumos produs. Iata ca simt ca as putea sa le iau pe rind la analiza. L.Y.A.F.H vine super amenintator cu un riff apasat si o clapa cam nelinistitoare, dar cind intra vocea calda a lui Tiranti totul se insenineaza. Tempoul e cam potolit pentru o piesa de deschidere dar refrenul e un instant sing-along. Deserter incepe cu niste chitara acustica care, pe nesimtite, aluneca intr-un riff sacadat pe sub care se aud niste gloante de mitraliera, un efect oribil de real. Noroc ca vine iar fenomenalul Tiranti si ne calmeaza. Totusi, nu se poate nici el abtine si pe refrenul catchy pune un backing vocals pe screaming asa, geniala idee. Goantele ne bintuie in continuare, cu o scurta pauza pentru un duel solistic intre cei doi chitaristi. Dive In Open Waters este prima piesa de care ma puteam lipsi. Un speed tipat cu refren melodios, nu face rau, dar nici bine. Freeman aduce primele influente electro, nici prea-prea, nici foarte-foarte, exact cit trebuie ca sa o trec in rindul pieselor reusite. Leadul principal de sub refren si versurile salveaza M3 de la a esua printre "nu mai terminati ba odata cu speedu asta obosit al vostru"-urile albumului. Face and Pay e preferata mea, pentru ca, pe linga toate lucrurile bune pe care le-au nascocit Labyrint pe acest album, prilejuieste pe la mijlocul ei un dialog blues intre chitara si voce care imi aduce mereu zimbetul pe fata. Incepe sa ploua pe Malcolm Grey si se aude un pian sinistru punctat de niste beaturi electro, pentru ca este un cintec despre un suflet turmentat care se zbuciuma intr-o atmosfera gotica, pe niste riffuri heavy si un refren destul de prog. Un moment dramatic izbutit, chiar daca Tiranti nu recita pe cit de bine cinta. Nothing New e a doua piesa care, daca nu ar fi existat, nu mi-ar fi pricinuit nici un neajuns. Infidels are probleme cu religia pe un tempo mediu, iar Meanings este un fel de arta poetica in care se cam face bascalie de powerul cu sabii si dragoni, fiindca fiti atenti ce le spune: "I found, if you have no words to say/Don't say nothing and it's ok!"

Celor care ati sarit peste descrierea pieselor direct la paragraful asta, va multumesc ca totusi nu ati sarit direct la recenzia urmatoare. Dar fiti atenti: despre Labyrinth nu mai puteti nici unul sa spuneti ca este o trupa de power metal, pentru ca au facut progrese vizibile si isi creeaza incetisor un stil propriu. Ce v-am descris eu aici sper sa fie avanpremiera unui urmator super-album, pentru ca ar fi pacat sa se opreasca din drum.

Klawz Nota: 8.5