MEGADETH - Endgame

In momentul in care m-am hotarit ca o sa-i dau 10 (adica pe la a 5a ascultare) m-am intrebat ce albume au mai luat 10 anul asta. Eu n-am mai dat vreun 10 anul asta, cind l-am intrebat pe Hellhammer ce parere are, a zis ca nici unul dintre noi n-a dat. Chestie adevarata, chiar daca, in urma verificarilor, apare un album cu nota maxima pe site, dar el nu e recenzat de vreunul dintre obisnuitii siteului, e un alt gen de muzica, a fost o incercare de colaborare esuata, etc, alta poveste. Deci, primul 10 pe anul asta. De ce l-am dat?

Ce are Endgameu asta atit de special? Nu din descrierea albumului o sa ma intelegeti, daca o sa ma intelegeti. Nu am de gind sa va demonstrez ca Endagame e un clasic si ca e la fel de tare ca Rust in Peace (1990). Sau ca in 15 ani va avea mai multe exemplare vindute decit Countdown to Extinction (1992). Notarea asta e o treaba subiectiva, deci un album de nota 10 trebuie sa ma faca alt om dupa ce ma intilnesc cu el. Sa produca o schimbare in felul in care vad eu lumea si viata. Si atunci voi sti ca e un album de 10. Asta n-o pot afla analizind albumul si comparindu-l cu altele, facind calcule de genul asta niciodata nu-mi iese o nota mai mare de 9.5, oricit de mult m-ar entuziasma un disc. Si, pe masura ce trece vremea, din ce in ce mai putine sunt discurile care ofera motive de entuziasm, daca nu stiti deja, o sa aflati. E o chestie logica, desi, pe undeva, trista: cu cit asculti mai multe discuri, cu atit scade procentul de noutate pe care il descoperi si esti mai dificil de satisfacut. Deci asculti muzica, faci o treaba care iti place si asculti, asculti, asculti si iti dai seama ca placerea scade cu cit o faci mai mult, trupele incep sa semene intre ele, sa recicleze, gasesti din ce in ce mai putine chestii interesante, incepi sa te enervezi, in pana mea, astia suna toti la fel, nu mai am ce asculta... gata, metalu a murit. Sau putem adopta o atitudine retinuta si echidistanta si sa asteptam cu rabdare motivul de a sari in sus. Si ajung iar la Endgame, motivul pentru care am sarit eu in sus, pina la tavanul sistemului de notare: pentru prima oara dupa multa vreme, dupa atit de multa vreme incit nici nu-mi mai aduc aminte, am simtit nevoia acuta, am simtit ca trebuie sa ascult acest album. Il ascultasem vreo 2 zile si, la un moment dat, eram la serviciu, citeam despre el pe forum si deodata am avut senzatia ca nu mai am rabdare pina la finalul programului, abia asteptam sa scap ca sa ma duc sa-l ascult iar, aveam un chef nebun de albumul asta. Si de-asta i-am dat 10, desi inca nu stiam prea clar toate piesele.

Ce sa va mai zic mai mult, ca si-asa am scris o gramada. Il ascult in continuu de o saptamina si l-am pus deja alaturi de preferatul meu, Countdown to Extinction. Imi plac toate piesele, alta chestie iesita din comun, albumele fara piese de umplutura sunt foarte rare. Chiar daca la inceput solourile lui Broderick ma cam enervau, pentru ca mi se pareau doar rapide si atit, fara alt scop decit de a impresiona prin tehnica, acum mi se pare ca se potrivesc, mai ales in piesele rapide (This Day We Fight!, 1,320 si Headcrusher). Pe alocuri, imi amintesc de Loomis. Dar tot Mustaine imi place mai mult. Nu numai la solouri, dar, si mai ales, imi plac riffurile, sunt perfecte, imi vine sa le fredonez. Si chiar o fac. Imi mai place basul lui Lomenzo, e urias atunci cind iese in fata, iar cind sta la locul lui imi da o senzatie de siguranta si forta: piesa poate sa mearga inainte, totul e sub control. La fel ca si felul in care e mixat discul, se aude perfect, tare si clar, impresionant. Nu cred ca exista ceva pe albumul asta care sa nu imi placa.

Endgame e albumul pe care Mustaine a tot incercat sa-l faca imediat dupa Countdown to Extinction. Poate chiar inainte, inca nu m-am hotarit. Cuprinde toate lectiile invatate in toti anii de cautari, toate problemele rezolvate. Si dincolo de experienta, Mustaine a mai avut si chef, dar si inspiratie. Pe toate, intr-o cantitate mult mai mare decit mi-as fi inchipuit. Megadave, intr-adevar.

Klawz Nota: 10