CHROME DIVISION - Doomsday Rock'n'roll

Ladies & Gentlemen, Elvis has left the grave!

“Diavolul gaseste ceva de facut pentru degetele care stau degeaba”, zice un proverb anglo-saxon. Chiar daca zicala se refera in original doar la degetele mari, se pare ca diavolul norvegian e mult mai evoluat – poate gasi de lucru unui grup de 10 degete. Intr-o zi din vara anului 2004, Shagrath de la Dimmu Borgir statea degeaba. Atunci diavolul (observati ca ma incapatantez sa-l scriu cu litera mica), i-a pus degetele pe griff-ul unei chitari mai degraba potrivite pentru rock’n’roll, decat pentru black. Si asa a luat nastere lucrarea necuratului – Chrome Division. Cam departe de Scaraotschi acest nume – veti spune (e o particularizare, am voie litera mare). Ei bine, ia sa vedeti pe cine a mai adus Shagrath: pe Luna (basistul de la Ashes To Ashes), pe Lex Icon (bateristul de la Kovenant). Oficial, trupa s-a pus pe picioare. Dar de unde o scanteie de geniu diabolic? De unde nici dracu’ nu se astepta: de la Eddie Guz, vocal la hoarda The Carburators. Da, si pe mine m-a bufnit rasul, pana mi-am adus aminte, in plina emisiune Metal Arena, ca Bruce Willis avea la un moment dat o trupa numita BW&The Accelerators. Pai, daca un tip numit Bruce avea voie sa fie la The Accelerators, un tip numit Guz (puteti citi “gaz”) are tot dreptul sa fie la The Carburators. Si la The Dacia Jiglerz, daca ar fi vrut.

In fine, in 2005 au inceput repetitiile pentru Doomsday Rock’n’Roll. Dupa care a venit Ricky Black la a doua chitara, iar Lex Icon a plecat, lasandu-i locul lui Tony White de la Minas Tirith. Iar repetitiile la album au continuat. Si ce a iesit? Ceva foarte placut auzului. L-am catalogat, din greseala, black’n’roll, la un Metal Arena la care am difuzat o piesa ceva mai rea. M-am inselat, cred. E, de fapt, un Motorhead mai stilat si mai pe steroizi.

Eddie Guz si-a facut un timbru mai aspru, dar cred ca inca nu si-l poate controla in totalitate. Pe de alta parte, atunci cand reuseste sa-l stapaneasca, zici ca e Elvis distribuit in “Noaptea mortilor vii”.

Shagrath... am voie sa zic ceva de el sau o sa ma crape in patru fanii Dimmu Borgir?! E, la cat de gras sunt, mai las eu niste vlastare in urma:). Shagrath e bine, el tine toata treaba in spate, dar mai pica in pacatul unor riff-uri super-auzite. De-aia am indraznit sa spun ca nu e black’n’roll, ci e mai degraba “duritati’n’roll”. De la lume adunate, inapoi la lume date.

Sectia ritmica? Ooooof, ce-i mai place! Stiu ca si asta s-a mai auzit, pe alocuri, dar parca sunt mai tolerant – in mod subiectiv, evident. Astia doi iti rup capul si (iertati-mi blasfemia) poate ca e mai bine ca Lex Icon a plecat.

Despre versuri - ma simt dator sa le aduc in discutie, i-am injurat pe Body Count pe tema asta. Stereotipe, in aceasi cliseu rock de eu-vs-autoritate (fie ea, autoritatea, politie, nevasta sau soacra:). Plus naivitate la maxim, in spiritul Elvis inainte sa faca armata :).

Concluzie: excelent de ascultat in masina, plin de adrenalina, vocalul face gargara cu terbentina, iti vine sa te arunci pe sina, cu o rima deloc fina.Scuzati recenzia in acelasi spirit de rima ieftina. Un 8.5 care da un punct celor de la Motorhead si 0.5 unei posibile perfectionari la sudura trupei. In rest, va rog sa ascultati: Serial Killer, Hate, Chrome Division si We Want More. Cel putin. Fi-r-as al dracu’, le-as fi dat 9, dar nu ma lasa Michidutza (e particularizare, am voie litera mare).

Tzugu Nota: 8.5