ACCEPT - Blood of the Nations

Ultima data cand Accept au schimbat vocalistul a fost un dezastru aproape total. Zic aproape total pentru ca, de pe albumul Eat the Heat (1989), doar Generation Clash era cat de cat ok, dar intr-un registru total diferit de ceea ce insemnase Accept pana atunci.
Cu lectia invatata, Hoffman & co l-au readus pe Udo, in prima parte a anilor ’90, pentru 3 albume, dar magia disparuse; imi aduc aminte ca atunci am dat la schimb, prin Romana, CD-ul original cu Objection Overruled (1993) pe primul album Manic Street Preachers, dovada alunecarii treptate a interesului meu spre alte zone din muzica rock, in acei fabulosi ani ‘90. Dar, oricat m-am aventurat, am revenit periodic la albumele clasice Accept, cele din perioada 1980 – 1986: Breaker (1981), Restless & Wild (1983), Balls to the Wall (1984), Metal Heart (1985) si Russian Roulette (1986). Pentru ca ele reprezinta esenta insasi a heavy metal-ului.

Si iata ca, dupa o pauza de 14 ani, Accept isi asuma iar riscul de a reveni cu un nou vocalist, americanul Mark Tornillo. Dar, de aceasta data, suntem in 2010 si metalul clasic se vinde bine din nou! Puterea de cumparare a fostilor adolescenti ai anilor ’80 impinge o multime de nume celebre ale acelei perioade sa se reformeze, sa faca turnee si sa scoata albume. De aceea, pe Blood of the Nations, Accept incearca sa stea cat mai aproape de sunetul care i-a consacrat.
Fac asta extrem de bine, pentru ca albumul debuteaza cu 2 piese - Beat the Bastards si Teutonic Terror – care ar putea sta oricand pe un Best of Accept. Riff-urile, vocea, refernul, sunt toate acolo ca in vremurile bune! Mark Tornillo nu suna ca o copie oarecare a lui Udo ci, mai degraba, suna in spiritul lui Udo, ceea ce da credibilitate pieselor.
Albumul are parca o structura deal-vale-deal. Urmeaza cateva bucati mai comune pana la Time Machine, care iti atrage atentia cu structura sa complexa si versurile despre calatoria in timp. Lucrurile se mai linistesc cu balada Kill the Pain, cantata pe o voce “normala” de Mark Tornillo, pentru ca albumul sa prinda iar viata si sa te trezeasca, cu un pumn in plina figura, prin Rolling Thunder, Pandemic si New World, alte trei piese excelente, vintage Accept, ultima cu un feeling gen Princess of the Dawn. Si nu e totul, No Shelter contine unul dintre cele mai furioase pasaje de chitara din discografia Accept - nu degeaba se spune ca au contribuit la aparitia thrash-ul, prin piese gen Fast as a Shark, de pe Restless & Wild (1983). Discul se termina in acorduri care seamana mult cu intro-ul de la Metal Heart, vrand, parca, sa refaca legatura rupta cu ani in urma.

Intr-o vreme in care multe albume noi suna banal, Accept reuseste cea mai spectaculoasa revenire a unei trupe de metal clasic.

Gedi Nota: 9