SUFFOCATION - Blood Oath

Pe pagina myspace a formatiei suntem informati ca anul 2009 inseamna pentru Suffocation trecerea din underground in mainstream si asta nu neaparat din cauza schimbarii casei de discuri (de la Relapse la Nuclear Blast) ci pentru ca traim intr-o vreme care recompenseaza metalul extrem de calitate. Blood Oath, intr-adevar, beneficiaza de toate avantajele unei productii moderne, fara sa abandoneze spiritul si stilul brutal al cvintetului american. Albumul urmeaza, in mare, aceeasi reteta de pe Suffocation; la o prima ascultare chiar mi-a dat senzatia ca este un fel de continuare a acestuia sau o colectie de piese de rezerva care puteau foarte bine sa faca parte din componenta albumului anterior. Dar o prima runda de auditii nu este de ajuns pentru a face dreptate acestui ultim produs Suffocation. Avantajul ascultatorului capos este ca, din cand in cand, insistentele sunt rasplatite de rasturnari de situatii; asa s-a intamplat si cu Blood Oath. Initial, am avut impresia ca primele doua-trei piese spun cam totul despre acest album, restul fiind un fel de reiterare a acelorasi teme. Piese sprintare si demente, de live, dar care pareau sa nu depaseasca prin nimic ceea ce produsesera Suffocation pana acum. Am mai avut, de asemenea, impresia ca albumul abunda in idei extrem de inspirate %u2013 riffuri bolnave si bantuitoare, solouri surprinzatoare si deloc canonice - dar care atarna spanzurate si cam fara noima, fara a fi inchegate in piese memorabile. Si nu in ultimul rand, am avut senzatia ca, in ciuda staturii sale legendare, growlerul Frank Mullen se baga in seama exact acolo unde nu trebuie si, prin urmare, trage in jos tot albumul. Am apreciat, in schimb si din prima, creativitatea lui Mike Smith, precizia si versatilitatea cu care abordeaza partitura de percutie; bineinteles ca nici nu m-as fi putut astepta la altceva.

Dupa mai multe auditii, insa, dupa ce m-am acomodat cu bizareriile acestui album si am digerat suficient tehnicismele instrumentale, am inceput sa apreciez si interpretarea vocala, felul in care Mullen controleaza si nuanteaza frazarea si intregeste eficienta refrenelor. Cu fiecare ascultare, Blood Oath mi s-a parut tot mai inspirat, tot mai surprinzator, piesele tot mai clar individualizate, iar nota acordata a crescut proportional. Daca la inceput Blood Oath, Dismal Dreams si Pray for Forgiveness mi s-au parut piesele de rezistenta ale albumului, treptat am inceput sa apreciez lucratura minutioasa si unor piese mai putin directe precum Underserving, Images of Purgatory sau Mental Hemorrhage. 

Pe fanii death metalului brutal pur-sange, Blood Oath s-ar putea sa-i dezamageasca; nu pentru ca albumul nu se ridica la standardele brutalului, si pentru ca Suffocation, mai mult ca oricand, si-au %u201Dindulcit%u201D stilul extrem cu un suvoi de muzicalitate generat de riffuri obsedante care se frang surprinzator si de solouri care intervin acolo unde te-ai astepta mai putin. In functie de gusturi, veti aprecia aceste interventii, fie ca pe o mostra de incoerenta sau, dimpotriva, nonconformiste si provocatoare. Poate ca acest plus de muzicalitate reduce din forta cu care fanii se asteptau ca acest album sa le zdrobeasca timpanele, facand totodata din Blood Oath un album mai putin direct decat alte produse Suffocation.

Pe scurt, Blood Oath nu este un album de ascultat in treacat, ci necesita auditii succesive pentru a exploata suficient partiturile stratificate care la o prima auditie pot crea efectul, nu atat de album coplesitor, cat de amalgam de idei bune ce ratacesc in deriva. Cu fiecare auditie, insa, piesele prind tot mai bine contur, virtuozismele de chitara (riffistice sau solistice), de bas si de percutie devin tot mai posedante. 

*Marital Decimation este prelucrata dupa piesa cu acelasi nume lansata in 1992 pe Breeding the Spawn.

G.A.S. Nota: 9