ALICE IN CHAINS - Black Gives Way to Blue

14 ani au trecut de la albumul cu cutzu schiop, ultimul cu Layne Staley (disparut in 2002). Nu m-a macinat nerabdarea asteptindu-l pe asta nou: fara Layne Staley, Alice in Chains nu avea vreun sens pentru mine. Mai ales dupa ce am vazut si freza explodata a celui adus sa-l inlocuiasca. Cum dracu sa vii sa cinti Would? cu o astfel de freza? Cum dracu sa iei pe cineva in serios cind il vezi cu ananasu-n cap? Unele chestii pur si simplu nu se fac. Dar, nu stiu cum, pina la urma am dat play la primul single, A Looking in View, si interesul mi s-a trezit subit. Check My Brain l-a mentinut in stare de alerta si uite-asa s-a facut ca atunci cind am intrat in Black Gives Way to Blue, aveam ceva asteptari.

Mi-am dat seama repede ca ma bucurasem degeaba. In afara de cele doua amintite mai sus, doar vreo trei au venit sa ma mai traga de mineca, dar cu timiditate si dupa ce m-am plimbat pe linga ele de citeva ori ca sa le incurajez. Cantrell nu prea e in forma. Albumul e destul de inofensiv, atit de departe de intensitatea emotionala a lui Dirt, incit e greu de crezut ca e aceeasi trupa. De fapt nici nu e. Pe linga asta si printre altele, Private Hell imprumuta mai mult decit era cazul de la Down in a Hole.

Dar asta nu ar fi fost o problema asa de mare. De dragul vremilor de altadata, as fi inchis ochii la mai mult decit atit. Problema este ca albumul asta nu are vocal. Si nu e nici instrumental. Acest baiat, DuVall, nu are cu ce sa-l inlocuiasca pe Staley. E adevarat, nici nu se baga si este de apreciat pentru asta. Din punct de vedere statistic, vocea principala e a lui Cantrell. Duvall sta pe post de inginator in cea mai mare parte a timpului si rarele ocazii cind iese in fata (Last of My Kind) sunt argumente, zic eu, destul de solide in favoarea aceastei pozitionari. Nu stiu ce-o fi fost in mintea lui Cantrell, ce-a vrut el sa faca pe discul asta, dar am impresia ca s-a supra-apreciat. A pastrat aceleasi armonii vocale in dialog pe care le facea cu Staley, numai ca de data asta, cu el - voce principala si cu DuVall invirtindu-se pe linga el. Ori asta mi se pare un gest echivalent cu a-ti taia craca de sub picioare si a-ti da foc la valiza in acelasi timp. Trupa are doi vocali, dar amindoi anemici si speriati, fara forta si personalitate. Asa ca gestul lui Cantrell de a cinta piesa de titlu in umbra unui scaun gol, pus in lumina in fata microfonului (la cel mai recent concert din Seattle) mi se pare cea mai clara ilustrare a situatiei. Atunci a fost un tribut adus lui Staley, in orasul de bastina al trupei si era o piesa dedicata lui. Dar ar trebui sa faca asa la toate concertele, pentru ca Alice in Chains inca nu are vocal. Sau cel putin asa reiese din auditia acestui disc. Totul e facut ca pe vremea cind era si Staley in trupa. Ca si cum trupa ar fi inregistrat tot albumul, cu tot cu vocile aditionale si l-au tot asteptat pe Staley sa vina sa traga vocea si sa termine inregistrarile. Si cind si-au dat seama ca nu mai vine, i-au dat drumul albumului asa, fara el. Neterminat.

In rest, nu e rau. Dar nu prea mai conteaza. Poate veti spune ca nu mi-am revenit dupa moartea lui Staley. Eu o sa spun ca nici ei nu si-au revenit. E bine ca incearca?

Klawz Nota: 8