DREAM THEATER - Black Clouds & Silver Linings

    Trei mari lucruri de stabilit inca de la inceput. In primul rand, sunt mare amator de Dream Theater de multi ani de zile, numarandu-ma printre cei care au gasit in piesele lor nu numai o tehnica fantastica ci si compozitie inspirata, melodie si sensibilitate precum si un etern izvor de idei ingenioase. In al doilea rand, cu exceptia Images And Words, mereu am avut nevoie de mai mult timp si multe ascultari pana sa ajung sa gust si sa apreciez albumele americanilor. Si nu in ultimul rand, am fost un pic intrigat de declaratia lui Portnoy facuta cu cateva luni inaintea lansarii albumului, in care se arata entuziasmat de album, indemnand fanii sa isi imagineze un album care ar urma sa contina piese de genul A Change Of Seasons, Octavarium, Learning To Live, Pull Me Under sau The Glass Prison.
    Acum, sa o luam invers, cu declaratia lui Mike. De vreme ce noul album nu se doreste a fi un "best of" care sa contina piesele anterior mentionate, as deduce fie ca va fi un album in care fiecare piesa va fi un hit, fie ca va contine idei si elemente stilistice (probabil cele mai bune) din produsele anterioare, pe care apar piesele enumerate. Ma rog, or fi si alte interpretari ale acestei fraze, dar doua obiectii tot am. Prima: de ce sa resapeze idei mai vechi, oricat de bune ar fi ele? Si a doua: daca tot traim in trecut, de ce sa nu ne axam si pe cea mai memorabila realizare din trecut, adica Metropolis II? Memorabila dupa parerea mea, cel putin. Astfel, "teaserul" lui Portnoy mi-a lasat din prima un gust amar, pe care am incercat sa mi-l spal cu multa bere pana la prima auditie a albumului.
    Prima auditie a albumului m-a lasat mai rece decat o facuse berea in cauza. Adica n-am avut nici o secunda tragerea de inima sa-l ascult atent, a trecut monoton pe langa mine si a intrat din nou cu prima piesa, moment in care coincidenta face ca un prieten, mare fan DT sa ma abordeze pe messenger: "Frateeeeee, ai ascultat ultimul Dream? Tareeeeeeeeeeee". I-am zis ca nu l-am ascultat dar ca o sa o fac cu prima ocazie. Care tocmai se ivise, odata cu reinceperea A Nightmare To Remember. Piesa n-a fost un cosmar dar nici una de retinut. Strofa si refrenul sunt niste clisee DT iar cele cateva instrumentale sunt ok si nimic mai mult. A Rite Of Passage nu trece nici ea de categoria banalitatilor, iar callificarea ca single a albumului vine din lipsa unei concurente serioase. Wither e o balada ofilita, bazata insa pe o retea buna. The Shattered Fortress parca are ceva ceva acolo, dar se lungeste ca sa iasa la numarul de minute si trece prin pasaje inutile, asta desi initial mi-a parut cea mai inchegatat piesa a albumului. Liniile de voce aduc destul de mult si ele cu cele de pe alte piese DT, in egala masura cu solourile. Cand spun ca "aduc", nu zic ca sunt relativ in aceeasi maniera, ci ca folosesc aceleasi combinatii de note si au aceeasi atmosfera.
    Si ajungem la The Best of Times si brusc afirmatia lui Portnoy capata un cu totul alt inteles. Nu-i vorba de stiluri, idei, alea alea. E vorba chiar de piesele in cauza, sau mai degraba de pasaje din ele integrate intr-un mare medley cu ceva pasaje noi. Unele dintre ele par direct taiate din piesele vechi si lipite acolo, unele sunt reinterpretate si dezvoltate un pic. Suna bine, asa cum piesele originale au sunat la vremea lor. Sa ne intelegem insa, asta NU e o piesa. E o idee interesanta, dar in conditiile in care reprezinta cam 15% din durata albumului, imi da o senzatie de nemasurata lene de a gandi ceva nou. Si cum The Count of Tuscany imi da si ea o senzatie de naivitate, ascultarea albumului s-a termina trist si nefericit. De fiecare data.
   Chestia asta s-a intamplat acum vreo luna si de atunci l-am mai ascultat de zeci de ori, probabil. Inca nu-l gust. Cea mai lunga "degustare" a necesitat, la vremea lui, Awake, dar pe care l-am iubit dupa vreo saptamana de tocit banda. Pe asta nu-l gust nu pentru ca suna rau, ci pentru ca suna doar binisor, mediocru. Si asa, in ordine inversa fata de cele enuntate la inceputul povestirii, vine fraza aia cu tehnica, inspiratie, sensibilitate si melodie. Realmente, melodiile sunt banale, refrenele sunt moi si repetitive, fara nimic atragator. Sensibilitatea e o scuza pentru niste pasaje relativ melancolice si mai degraba dezlanate. Inspiratia e nula, zero, autoplagierea e cheiea de bolta a compozitiei mai mult decat oricand pana acum. Tehnica e aceeasi, elementele fiind deja previzibile oricat de complexe ar fi. Rudess e neinsemnat, cu exceptia catorva solouri. Portnoy pare plafonat. Ce-i drept, e plafonat la un nivel la care eu doar voi visa sa ajung, dar tot plafonat se cheama.
   Pe langa alte albume alte altor trupe, care ajung sa ia "note mari" in paginile diverselor reviste, inclusiv Metalfan, Black Clouds And Silver Linings nu-i un album rau deloc. In contextul discografiei Dream Theater pare o gluma proasta. Discul de cover-uri cu care a iesit la pachet e incomparabil mai interesant.

Cynyc Nota: 7