ANGRA - Aurora Consurgens

Ce naiba i-a apucat si pe astia? Ce au ei impresia ca trebuie sa demonstreze? Nu mai era nimic de demonstrat, odata cuTemple of Shadows a devenit foarte clar pentru toata lumea ca sunt una dintre cele mai bune trupe de power metal din toata istoria scenei. Dar uite ca dupa ce ii ridicasem in toate slavile posibile pentru ca au stiut ca nimeni altii sa isi puna tehnica si inteligenta in folosul muzicii, s-au gindit sa dea cu bita-n balta si chiar si cu mucii-n fasole. Uite-i cum vin cu acest disc gata sa faca rahatu praf si sa ne arate noua ca sunt cel putin la fel de priceputi pe instrumente ca Dream Theater. Stiam asta deja. Ce am aflat cu aceasta ocazie e ca virtuozitatea exagerata e stearpa si la fel de paguboasa oricare ar fi numele trupei.

Kiko si cu Rafael - ei doi, pentru ca albumul in jurul lor se invirte - sar peste noi din prima si ne baga chitarile in nas si le invirt cu  iuteala gindului pe toate fetele, asteptindu-se, probabil sa cadem pe spate in admirare. Colegii lor le tin isonul cu daruire exemplara. Sar scintei din materialul din dotare. Gresit! Betia vitezei ii orbeste pe toti si uita, pe aproape tot parcursul celor 50 de minute ca in muzica e vorba in primul rind de melodie, de stare, de atmosfera, nu de deliruri intrumentale complexe, de aglomerari febrile de note pe minut, unisoane, breakuri sau schimbari ametitoare de masuri. Trebuie sa transmiti ceva nu sa te dai mare ca ai frecat chitara mai mult decit colegii din alte trupe. Sau, ma rog, unii probabil ca vor fi incintati sa asculte indivizi care se dau in stamba. Eu dezavuez asemenea manifestari. Nici nu o sa stau prea mult la discutii, ca sunt suparat pe ei si nu imi face placere, asa ca o sa va spun scurt: e un album banal, anodin, fara personalitate si enervant prin show off-ul agresiv. Piesele sunt slabe, neinspirate, palide, au nevoie de prea multe ascultari pentru a se impune si oricum, pina la urma tot nu se impun. Abordarea este mai agresiva, unele riffuri sunt chiar thrash, citeva piese alearga intr-o viteza infernala, as putea spune chiar supersonica. Construite fara prea mari surprize (influentele Helloween sunt nepermis de evidente la nivelul asta pe The Voice Commanding You si Salvation: Suicide) si fara prea mare varietate, nu ofera motive serioase de a fi luate in seama de cei care au ascultat albumele precedente ale trupei. Cred ca e cel mai slab album Angra. Citeva coruri aruncate ici colo si un pasaj de samba-metal cu bas jazzy pe So Near So Far, amintesc vag de vremurile bune, dar e mult prea putin. Taifunul instrumental ineaca tot. O singura piesa ramane in picioare, Ego Painted Grey, care prefera expresivitatea vitezei, are acel vino-ncoace care le lipseste celorlalte si ii lasa mult spatiu de desfasurare lui Eduardo Falaschi. Unul dintre putinele plusuri ale discului este vocea: nuantata, versatila si puternica, valorifica la maximum toate coltisoarele pieselor, dar vorb-aia: de unde nu e, nici dumnezeu nu cere. Cind are material, Edu e magnific, numai ca nu prea are. Jumatate de punct e pentru efortul si talentul lui, demne de un album mai bun.

Ziceam ca sunt putine puncte bune, de fapt sunt doar doua, al doilea e productia. Suna zid, clar, puternic, dinamic, tot ce vrei, se aude de innebunesti. Pacat ca nu prea ai ce auzi. Cu o piesa si citeva faze pe ici colo nu faci un album ca lumea. A trecut pe linga mine ca un troleu stralucitor, calduros si cu locuri pe scaune, in timp ce eu inghetam in statia de tramvai. Adica daca nu trecea, tot aia era. Ba nu, mai bine nu trecea, ca nu ma mai enervam.

PS. Mi-am amintit ca mai e si un al treilea plus, care nu conteaza la nota: coperta. E inspirata de manuscrisul care a dat si numele albumului, Aurora Consurgens. Ma rog, Toma d'Aquino, alchimie, prostii de-astea. Dar culorile sunt mai frumoase ca in miniatura originala, uitati-va in pic mai de-aproape.

Klawz Nota: 7.5