CHRISTIAN MISTRESS - Agony and Opium

Stiti cutremurul de timp al lui Vonnegut? In care lumea s-a intors inapoi 10 ani, obligata sa traiasca din nou aceleasi si aceleasi zile ca odinioara? Albumul asta vine dintr-asa ceva, cu doua diferente majore. Cutremurul a fost mai mare, de vreo 30 de ani, si, dupa cum se vede, am ajuns sa traim lucruri care nu s-au intamplat inainte.

Fireste, una dintre noutati e Agony and Opium. O colaborare nascuta poate din patriotism local, dintr-o frateasca dorinta a casei de discuri din Olympia, Washington, de a da o mana de ajutor unor concitadini. Sau poate dintr-o viziune, o strafulgerare a ceea ce va' sa fie acest album. Ideea este ca cei de la 20 Buck Spin au facut tuturor un bine punand pe piata albumul de debut al celor de la Christian Mistress. Cu Christine Davis ca frontman, comparatia cu Doro e oarecum normala. Da si nu. Da, pentru ca vocea, carisma Christinei insemna jumatate si poate mai bine din ce reprezinta Christian Mistress, cu timbrul ei de neconfundat, cu prezenta imensa pe album. Nu, pentru ca nu exista chiar atat de multe simlitudini, nu are inaltele lui Doro, vocea e mai bruta, mai necizelata, dar parca mai expresiva.

Muzica? Good olfuckinschool heavy metal. Cum spuneam, rupt din anii 80 si adus in fata noastra 30 de ani mai tarziu. Cu toate ca influentele Maiden, Priest sunt falnic prezente pe toata durata discului, cu toate ca nu reinventeaza roata, Agony and Opium reuseste sa sune incredibil de proaspat, nu neaparat in contextul lui 2010, ci chiar in cadrul genului. Ciudat, stiu. O nebunie in doua chitari de mai putin de 30 de minute, albumul te ia de guler inca de la primele acorduri si te tranteste de toti peretii, te face sa topai, te lasa aproape fara suflare. Piese directe, scurte, la obiect, rapide (cu doua exceptii - Desert Rose, cu o viteza in minus, dar foarte bine compensata prin expresivitate si piesa care inchide albumul, Omega Stone, care incepe bland, ca o balada, vocea Christinei ducandu-ma cu gandul la Dolores O'Riordan, dar pe parcurs se transforma intr-o nebunie frenetica numai buna sa incheie albumul). Avem si niste solouri dementiale, avem un bas care se aude exact unde si cat trebuie, totul completat cu o productie simpla si la obiect care da intregului un aer vintage.

Pentru mine,  Agony and Opium e una dintre cele mai bune realizari heavy metal din ultimii ani. De o buna vreme nu reusesc sa ma satur de el si sa-l izgonesc din player. Ceea ce va doresc si voua.

Svart Nota: 9