ORANGE GOBLIN - A Eulogy for the Damned

Acum fix 10 ani, Orange Goblin scoteau Coup de grace, un album in care sintetizau perfect toate influentele si cu care faceau un mare pas inainte. Piesele, produse de Scott Reeder de la Kyuss, erau mult mai directe, agresive si inspirate decat tot ce compusesera pana atunci: gasesti aici un cover Misfits, dar si acorduri southern rock sau jam-uri psihedelice iar insusi John Garcia de la Kyuss aparea ca vocal pe doua dintre piese. Coup de grace a fost discul anului in materie de stoner rock, egalat doar de excelentul Songs for the Deaf, al celor de la Queens of the Stone Age – tot un mare pas inainte, dar in directia mainstream.
 
In perioada ce a urmat, Orange Goblin s-au chinuit sa repete lovitura de gratie, dar, din pacate, nu au obtinut decat rezultate neglijabile. Spun asta fiindca, de pe Thieving from the House of God (2004) si Healing Through Fire (2007), eu unul nu mai imi aduc aminte de nici o piesa (ma rog, poate doar de heavy-blues-ul Beginners Guide to Suicide)! Dezamagirea a fost mare fiindca e vorba de o trupa de suflet, care m-a incantat pe vremuri cu Land of Secret Dreams, The Astral Project, Blue Snow, The Man Who Invented Time, Scorpionica, Quincy the Pigboy, Turbo Effalunt, Your World Will Hate This, Jesus Beater, Getting High With the Bad Times, Rage of Angels, Monkey Panic si asa mai departe (iata un posibil, dar incomplet, “Best of”!). Bine macar ca, in ultimii ani, Orange Goblin au compensat lipsa de inspiratie din studiou cu o activitate live intensa, pastrandu-si astfel fanii (cel putin pe cei britanici) si capatand o aura de legenda de serie B.

De aceea, am asteptat cu mare interes A Eulogy for the Damned. Voiam sa vad daca este cuvantarea de ramas bun de la catafalcul trupei sau succesorul, mult asteptat, al albumului de acum 10 ani. Dupa ce l-am ascultat vreo cateva zile, pot spune ca, in sfarsit, Ben Ward & co au revenit cu un set de piese care iti raman in minte, furioase, diverse, intr-un cuvant - inspirate!

Stilul este cel inaugurat de Coup de grace, mai degraba simplu si la obiect: ai parte de o serie de bucati grele, rapide, aproape punk, de o serie de bucati grele, mai putin rapide, aproape doom si de o serie de bucati grele, de-a dreptul groovy. In plus fata de Coup de grace, remarc o mai mare complexitate a riffurilor si a aranjamentelor, ceea ce face din A Eulogy for the Damned un album care suna, in acelasi timp, matur si fresh, asa cum ii sta bine unei trupe cu o vechime de peste 15 ani, care stie ce face. De exemplu, Red Tide Rising, primul single, este construit pe un riff care accentueaza perfect tensiunea din versurile inspirate de H. P. Lovecraft, ce descriu ridicarea lui Cthulhu din valurile inrosite de sange si distrugerea totala a umanitatii. La fel, Acid Trial e construita pe un riff sofisticat, are o parte vocala destul de brutala, pentru ca, la minutul 2:46, sa culmineze cu un solo pur blackmore-ian! Tot din capitolul “Riffuri care incep sa te obsedeze dupa cateva ascultari” fac parte Return to Mars, Death of Aquarius si piesa de titlu.

Si restul pieselor merita mentionate, cu toate ca sunt mai putin spectaculoase decat cele 5 de mai sus. The Fog vine cu un aer doom, iar Bishop's Wolf suna ca si cum ar fi luata de pe primele albume si imbogatita cu acorduri de orga hammond. Pe o nota mai pasnica, Stand for Something, este melodioasa si are un mesaj pozitiv – “You got to stand for something / Or you gonna fall for nothing”; ar putea fi chiar un al doilea single de succes, daca la TV sau la radio s-ar mai difuza muzica rock. Si, cu toate ca Orange Goblin au mai incercat pana acum piese cu influente southern rock, nici una nu suna asa de profesionist precum Save Me from Myself, care pare demna de un album Black Crowes.

Am lasat la urma The Filthy and the Few, piesa mea favorita. Titlul face referire la Hells Angels, iar discursul din intro provine din Satan’s Sadists (1969), unul dintre numeroasele biker movies ale anilor ’60, categorie din care fac parte, de exemplu, si peliculele pre-Easy Rider (1969) ale lui Peter Fonda si Jack Nicholson: The Wild Angels (1966) si, respectiv, Hells Angels on Wheels (1967). Alegerea acestui intro nu ma surprinde, pentru ca si mai vechea Rage of Angels, incepe cu un dialog luat tot dintr-un obscur film al anilor ’70 (Convoy, in regia lui Sam Peckinpah).

Iti trebuie sclipirea lui Tarantino sa transformi filme de serie B de acum 40 de ani in filme de referinta ale cinematografiei moderne. Pe A Eulogy for the Damned, Orange Goblin se apropie de aceasta sclipire, imbinand sunete si imagini din acea perioada magica intr-un album aproape perfect.

Gedi Nota: 9.5